In memoriam Sanda Oprescu
(23 octombrie 1930 – 11 ianuarie 2020)
Nu aş fi crezut în toamna lui 2018, când am avut plăcerea şi privilegiul de a o prezenta pe distinsa traducătoare Sanda Oprescu cu prilejul primirii premiului Opera omnia decernat de Fitralit, în cadrul Galei Premiilor Uniunii Scriitorilor din România, că la mai puţin de doi ani distanţă va trebui să-i scriu necrologul. Sanda Oprescu ne-a părăsit pe 11 ianuarie 2020. A ieşit din scenă la fel cum a trăit: cu multă discreţie. Puterile fizice îi erau slăbite, cum e firesc la o vârstă înaintată, dar vivacitatea intelectuală îi era intactă, la fel curiozitatea, la fel umorul, care o făcea să înfrunte cordial dificultăţile şi să se autoironizeze adeseori, desemnându-se ca frivolă (dar câtă eleganţă şi distincţie în această frivolitate!); la fel dragostea de viaţă şi credinţa în Dumnezeu, care i-a adus seninătate şi împăcare în anticiparea sfârşitului.
Cultura română îi datorează multe traduceri din mari clasici ai literaturii universale – antologiile din corespondenţa lui Diderot cu Sophie Volland, din corespondenţa şi nuvelele lui Balzac, câteva romane de Zola – şi din autori contemporani deja clasicizaţi – Sfântu’ aşteaptă, de Raymond Queneau poartă în limba română marca fanteziei debordante a Sandei Oprescu, după cum best-sellerul Domnilor copii, de Daniel Pennac a împrumutat ceva din duioşia traducătoarei faţă de subiect, iar Piatra filosofală, de Marguerite Yourcenar, ceva din gravitatea ei. Toate aceste traduceri şi încă multe altele pe care le-a semnat Sanda Oprescu sunt de un înalt nivel artistic şi ştiinţific, toate mărturisesc pasiunea pentru literatură şi fidelitatea faţă de spiritul francez pe care l-a transmis limbii române, modelând-o.
Fără Sanda Oprescu, literaturii franceze îi va lipsi de-acum un slujitor îndrăgostit, devotat şi talentat cum puţini a avut în România.
Dumnezeu să o odihnească în pace!
Marina Vazaca
