S-a stins din viață Radu Cârneci. Născut pe 14 februarie 1928 în comuna Pardoși, județul Buzău, fiu de țărani, a urmat Liceul „Regele Ferdinand” din Râmnicu-Sărat, după care a început Facultatea de Filologie la București, absolvind însă Facultatea de Silvicultură din Brașov și Academia de Științe Sociale și Politice „Ștefan Gheorghiu” din București. A fost președinte al Comitetului Regional de Cultură și Artă Bacău, redactor șef al revistei „Ateneu”, secretar al Uniunii Scriitorilor, șef al secției culturale la „Contemporanul” (pînă în 1990). După Revoluție a înființat la București Editura Orion.
A debutat cu versuri în ziarul sucevean „Zori noi” (1950), debutul editorial avînd loc în 1963, cu placheta Noi și soarele (cu o prezentare de Marcel Breslașu). A colaborat la „Ateneu”, „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”, „Argeș”, „Steaua”, „Tribuna”, „Convorbiri literare” și alte reviste culturale. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor (1971) și Premiul Academiei Române (1978).
Opera sa poetică e constituită de volume precum Orgă și iarbă (1966), Centaur îndrăgostit (1969), Grădina în formă de vis (1970), Cîntînd dintr-un arbore (1971), Horă de vulturi (1974), Temerile lui Orfeu (1978), Un spațiu de dor (1980; cu o prefață de Petru Poantă), Timpul judecător (1982), Sonete (1983), Heraldica iubirii (1999; cu o prefață de Radu Enescu). A semnat traduceri din Senghor, Khalil Gibran și Baudelaire. După cum observa Nicolae Mecu, „naturismul baroc” din prima fază a creației sale lirice va fi „înlocuit cu un ceremonial ritualic în care convenția culturală și artificiul joacă un rol important”.
Prin dispariţia lui Radu Cârneci, Uniunea Scriitorilor din România şi întreaga noastră lume literară suferă o grea pierdere.