Joi, 31 august 2017, ora 17, a avut loc, la Centrul de cultură urbană Casino, din Parcul Central „Simion Bărnuţiu", un eveniment dedicat Zilei Limbii Române organizat de Primăria Municipiului Cluj-Napoca în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din România, filiala Cluj, Universitatea „Babeş-Bolyai” şi Teatrul Naţional „Lucian Blaga” Cluj-Napoca. Au conferenţiat, în faţa unei săli pline, Irina Petraş, preşedinte Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România (Feminitatea limbii române), şi Ioan-Aurel Pop (Latinitatea limbii române), rector al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Textele intervenţiilor vor apărea în revista Apostrof.
Un recital de poezie română contemporană susţinut de actori ai Teatrului Naţional „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca a încheiat evenimentul.
Ioan-Aurel Pop: „Am vrut, cu modeste mijloace, să aduc un elogiu limbii române şi nu am reuşit! Dar, demult, pe la 1480-1490, a reuşit cu siguranţă un umanist şi cronicar italian, Antonio Bonfini – secretar al regelui Matia Corvinul – care i-a lăudat pe români, pe care i-a cunoscut direct, pentru latinitatea lor. Bonfini se miră cum au putut românii, adică acele «colonii romane» aduse de Traian «înecate de valul de barbari», să păstreze limba latină la Dunăre şi în Carpaţi. Şi tot el răspunde cum s-a putut petrece această minune: «Înecate sub valul de barbari, ele – coloniile romane din Dacia – mai exală limba romană şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii, cât a limbii» (Antonius Bonfinius, Rerum Ungaricarum decades quatuor cum dimidia, Basel, 1568, decad. III, lib. 9, p. 542, în Maria Holban (îngrijit de), Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1968, p. 483). Cu alte cuvinte, românii şi-au putut menţine identitatea fiindcă şi-au preţuit mai mult limba decât viaţa! Ce elogiu mai frumos poate fi adus limbii noastre şi, odată cu aceasta, poporului care a creat-o şi a conservat-o ca pe o «comoară»?
Românii sunt români în primul rând datorită limbii lor.”
Irina Petraş: „Să amintesc aici că Lucian Blaga pune graiul în triada definitorie a unui popor, alături de matricea stilistică şi de sânge, considerând limba un organism viu şi supraindividual în care insul se integrează dobândind legitimitate. Suntem feminini (feminitatea nu se raportează strict la femeie, ea numeşte o anume structură regăsibilă la inşi de orice sex) ca limba noastră. Ea ne face rezistenţi (nu doar durabili, ci şi reticenţi şi recalcitranţi), subtili, plini de intuiţii, de idei, sentimentali şi trădători, capricioşi, alintaţi, inteligenţi...
Românul se exprimă pe sine în calmul, în seninătatea femininelor, cu înţelegere, îngăduinţă, largă compasiune, trudă şi durere, cu răbdare şi rezistenţă, gata să-şi orânduiască resemnat puţinul, cu vibrare la zvonurile lumii şiale naturii. Cu ambigenele ce-i intră în descrierea de sine, se descoperă hărţuit într-o bogată nestare, în voia vânturilor şi a valurilor, în voia dorurilor, între cer şi pământ. Lucrarea şi aleanul în sunt deopotrivă definitorii. Se lasă furat de amândouă. Raritatea masculinelor îl descrie ca neînzestrat cu tenacitate aspră, cu neîndurarea celui ce-şi urmează neabătut ţelul. Nu gândeşte şi nu lucrează în perspectivă lungă (vezi Constantin Rădulescu-Motru în capitolul Psihologia poporului român din Enciclopedia română). Viaţa sa se petrece în arderi iuţi, în fulgerări de voinţă şi căderi în lene şi contemplaţie. El ştie (convins, cum afirma înciudat Camil Petrescu, că are un contract secret cu Dumnezeu) că în durata lungă a istoriei durarea sa e asigurată. Ca şi cum infinitivele lungi ar rândui viitorul în locul lui. Are sentimentul că poate naşte şi renaşte oricând –atitudine profund feminină.”
