S-a stins din viață Nicolae Stoie, poet, prozator și publicist.
Născut pe 29 noiembrie 1940 la Ocna Sibiului, a urmat Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu și apoi Facultatea de Filologie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai" din Cluj.
După terminarea facultății, lucrează ca redactor (1965-1968) la ziarul „Drum nou”, apoi în corpul redacțional al revistei „Astra” (1968-1980), din 1977 fiind redactor șef. Între 1980 și 1989 activează în cadrul Bibliotecii Județene din Brașov, iar după 1990 este redactor la ziarul brașovean „Echilibru” și (din 1995) profesor la Colegiul Național „Unirea”, Brașov și „Andrei Bârseanu”, Brașov, precum și la Liceul Teoretic „Petru Rareș” din Feldioara.
A debutat cu poezie în revista „Tribuna” în 1960, iar editorial, în 1969, cu volumul de versuri Consemnele necesare. A colaborat la revistele „Steaua”, „Orizont”, „Astra", „Contemporanul”, „Convorbiri literare”, „Familia”, „Luceafărul”. A primit Premiul Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor în 1975 și 1981.
Opera lui cuprinde volume de versuri precum Drumul spre solstițiu (1970), O ramură deasupra ierbii (1975), Zăpada din anul o mie (1981), Veacul de aur (1984), Cerul senin al limbii române (1985), Harpha Nopții (1997), Pastelurile de la Ocna Sibiului (2007) și cărți de proză ca Asasinul coboară cântând (1971), Acuzatul din camera 13 (1973), Viața și extraordinarele povestiri ale neasemuitului profet Nostradamus (1991).
Dana Dumitriu observa că „poetul rătăcește în mijlocul unei naturi luminate de un soare când cețos-alburiu, când strălucitor, o natură năpădită sălbatic de flori și de iarbă”.
Prin dispariţia lui Nicolae Stoie, Uniunea Scriitorilor din România şi întreaga noastră lume literară suferă o grea pierdere.