Stela Covaci, soţia eminentului traducător Aurel Covaci, a plecat dintre noi la o vârstă venerabilă, cu o suferinţă neascunsă faţă de o viaţă nedreaptă cu ea.
Cele două volume, redactate cu obiectivitate şi amar, „Timpul asasinilor“ şi „Percheziţia“, sunt mărturii zguduitoare despre mijlocul anilor ’50, atunci când regimul Dej, simţindu-se periclitat, nu ştia ce să mai facă pentru a se menţine la putere.
Stela Covaci a intrat în „lotul Labiş“, aşa cum este cunoscut de istoria recentă acel grup de studenţi care s-au solidarizat cu revoluţia maghiară din 1956 şi care au pus, fără să ezite, degetul pe rănile infectate ale comunismului românesc. A fost arestată şi a primit trei ani de detenţie. Şi-a întrerupt studiile ca toţi ceilalţi tineri curajoşi. Memoriile ei ne-au înfăţişat o scriitoare care nu mai are nevoie de ficţiune în condiţiile în care adevărul sare la beregată şi ne sileşte să-l mărturisim.
Chiar acum, guvernul de la Budapesta aniversează 59 de ani trecuţi de la declanşarea acelei memorabile revoluţii. Stela Covaci a fost şi ea o fărâmă din sufletul generos de atunci care i-a împărţit pe oameni în fricoşi şi bravi.
Cine a parcurs cărţile Stelei Covaci remarcă şi admiră îmbinarea dintre spiritul sobru al reconstiturii obiective şi un patos drămuit, dar care respiră în mod autentic tumultul acelor teribili ani.
Faptul că în primăvara acestui an a fost somată să părăsească locuinţa de pe strada Theodor Aman este încă o dovadă a injustiţiei în care trăim şi care ne batjocoreşte existenţa. A intrat, astfel, în greva foamei, vrând să-şi ducă eroismul până la capăt. Într-un fel, unea capătul buclei schiţate în tinereţe când se opusese regimului comunist.
Gestul ei din prezent a demonstrat moralitatea neabătută a unei fiinţe pe care vremurile nu au îngenuncheat-o. Dar peste toate vine moartea care ne împacă cu ce e mult mai presus decât noi. Timpul asasinilor, însă, nu aparţine doar trecutului. Plecarea Stelei Covaci apasă un destin spre o limpezire generală. Dar tăcerea este, totuşi, cea mai înţeleaptă.