A plecat dintre noi scriitorul Corneliu Leu, autor prolific, a cărui activitate culturală a marcat ultimele decenii.
Corneliu Leu s-a născut în Medgidia în 1932 şi s-a angajat în domeniul literelor înainte de a împlini 20 de ani, sfidând cu bună ştiinţă perioada stalinistă. Ştia că omul, autorul sunt mai presus de ideologiile trecătoare. Sau dacă o ideologie nu moare, scriitorul va avea abilitatea să se strecoare pe sub cenzura ei. Corneliu Leu a scris foarte mult şi, oarecum, nu i-a păsat de faptul că nume importante ale criticii literare nu-i dădeau atenţie. Ceea ce, într-un fel, a fost foarte bine.
În anii ’80, când tinerii care scriau şi doreau să publice, aveau porţile închise, el a publicat enorm de pe poziţiile seniorului care se respectă. Romanele sale, ca şi cele ale lui Dinu Săraru, au avut căutare, aşa cum orice volum apărut în acei ani pe piaţa românească de carte era căutat. Nimeni nu îndrăznea să-i stea în cale şi, alături de numele de prozator deja citat, putea fi considerat un fel de Adrian Păunescu al prozei româneşti. Dar aceasta nu înseamnă că nu avea valoare. Dimpotrivă. Multe din paginile sale sunt nervoase şi suculente.
Corneliu era un profesionist sadea, un meşter al cuvintelor, care învârtea condeiul cu mare uşurinţă. Din când în când, mai băga o „strâmbă” la adresa stăpânirii care, prin cenzorii ei, se distra pe seama curajului de care era în stare jupânul. Mulţi dintre tinerii de astăzi, care nu dau doi bani pe scriitorii din comunism, ar trebui să se aplece asupra operei sale şi să înveţe câte ceva. Şi în comunism se putea face literatură de calitate, ca dovadă romane mari care s-au scris atunci, de la „Groapa” la „Moromeţii” sau „Cronică de familie”.
Corneliu Leu ştia bine lecţia adaptării, nu a vrut niciodată să fie un disident, poate în sinea lui sau chiar în mod public şi-a arătat neadeziunea faţă de cauza lui Paul Goma, cu care, de altminteri, era de o vârstă. A trăit ani mulţi şi a văzut şi schimbarea ultimilor ani, privind poate cu luare aminte spre ce se întâmplă cu literatura română în condiţii de deplină libertate.
Era un om inteligent, lucid şi, evident, cinic. Dar o umbră de regret şi de melancolie se furişa în sufletul său care trăise multe. Poate şi-a pus întrebarea capitală privind soarta lui de după moarte şi dacă măcar un cuvânt din ce a scris, va trece vama cerurilor. Probabil că un cuvânt tot a trecut. Suntem alături de el fiindcă şi noi purtăm în suflet multă amărăciune şi ştim ce înseamnă să faci compromisuri. Nu neapărat cei puri se salvează. Alături de aceştia sunt şi cei harnici, muncitori care, chiar dacă au închis ochii la mizerii, îşi şlefuiesc cuvântul şi fac din el o armă pe care cu multă delicateţe i-o împlântă pe la spate dictatorului.
Corneliu Leu a practicat acest meşteşug şi probabil că a fost mândru de performanţa sa. El şi-a urmat neabătut drumul, crezând într-o stea dintr-o altă galaxie care, în lumea de apoi, pentru el va străluci ca un soare.