A plecat dintre noi Albert Kovacs, unul dintre cei mai iluştri cunoscători şi iubitori ai operei lui Dostoievski.
Născut în 1923, a traversat o perioadă dificilă, dar a rămas mereu cu fruntea sus. Unii nu l-au iubit, alţii l-au admirat, dar Albert Kovacs a fost un consecvent istoric, critic şi teoretician literar, care nu s-a abătut de la misiunea sa. Din 1968 a intrat în societatea Dostoievski, unde a lucrat şi al cărei preşedinte a devenit după 1990. El a înţeles cel mai bine sintagma celebră, aceea că frumosul va mântui omenirea. De aceea aplecarea sa din ultima perioadă a vieţii asupra esteticului reprezintă un fapt de la sine înţeles.
S-a ocupat în egală măsură de Cehov, Leonid Andreev, Gorki, Mihail Bulgakov. Având sânge maghiar, a fost interesat şi de prezenţele avangardismului în literatura Ungariei, bunăoară la Ady Endre, cel mai mare poet al vecinilor noştri.
Albert Kovacs avea un zâmbet subtil ironic, inconfundabil. Pentru el, evenimentele care au răscolit ţara după 1989 erau cumva previzibile. Nu şi-a făcut iluzii, dar în egală măsură nu era un deziluzionat. L-a salvat ataşamentul faţă de cultură şi faţă de autor, pe care l-a respectat cel mai mult. A polemizat cu aceia care vedeau în Dostoievski un scriitor primitiv, lipsit de fineţe literară. Psihologia nocturnă a marelui rus este doar una din vocile sale, deoarece Dostoievski era înzestrat şi cu mult umor.
Atras de teoria lui Bahtin, Albert Kovacs şi-a construit opera critică pe un principiu ferm: acela al apărării polifoniei româneşti. Un romancier autentic nu reprezintă o singură voce, ci o multitudine. Unii l-au criticat pentru că şi-a luat doctoratul la Moscova, considerându-l apropiat valorilor de supremaţie sovietică. Albert Kovacs, însă, a văzut în marele şi periculosul nostru vecin acea mare cultură care nu a avut şi nu are nici o legătură cu imperialismul profan.
Plecarea sa dintre noi, aproape o dată cu aceea a lui Ovidiu Drimba, semnifică o despărţire de cărturarii trecutului căruia prezentul încearcă să-i opună rezistenţă, de cele mai multe ori cu mijloace îndoielnice.
Îl salutăm pe ultimul său drum fără să spunem să-i fie ţărâna uşoară, ci doar cerul de la Răsărit să-l lumineze într-o lungă călătorie, la capătul căreia va atinge limanul de linişte şi de frumuseţe visat toată viaţa.