Petre Anghel a plecat din această lume cu sentimentul că poate dincolo va descoperi alte așezări care-i vor liniști sufletul.
S-a născut în 1944 fiind un șaptezecist discret, căruia îi repugna zgomotul. Cel două direcții ale scrisului său au fost realismul sobru, ferit de experimente riscante, precum și credința în duh, știind că fără așa ceva orice pagină e moartă. Avea de alminteri două doctorate, în litere și în teologie, și a îmbinat armonios cele două curente. A afirmat de multe ori că a cunoscut trei personalități care l-au marcat benefic. Este vorba de Constantin Noica, Petre Țuțea și, evident, Marin Preda, sub egida căruia a debutat la editura Cartea Românească în anii șaptezeci. „Fratele nostru Emanuel” și „Duhul pământului”, prima de proză, a doua de poezie, l-au făcut cunoscut, legând prin aceste volume o prietenie cu marele scriitor Mircea Ciobanu.
Au urmat alte volume, mai ales de proză, dintre care amintim „Moștenitorul”, „Întoarcerea fiilor risipitori”. Înainte de căderea regimului Ceaușescu, Petre Anghel era un scriitor respectat, care nu putea fi desființat de nici o judecată critică. Nu s-a putut bucura de audiența pe care ar fi meritat-o. Sufletul său curat, care credea în Dumnezeu, fără să facă paradă de credință, evita publicitatea obținută cu orice preț. După 1989 s-a dedicat carierei universitare, având convingerea că litera scrisă nu mai are forța dinainte. Mai amintim alte titluri de-ale sale: „Dealul viilor”, „Zodia vărsătorului de plumbi”, „Dincolo de iubire”, „Oaspeții bătrânului Catul”, „Școala pedepselor”. Între 1989 și 2005 a tăcut din punct de vedere literar, publicând în sfârșit după o îndelungată absență romanul „Umbra lui Ionatan”.
Dispariția lui, după aceea a lui Alexandru Vlad și a altor prozatori de mărime, dovedește că scriitorii în lumea de azi sunt ființe din ce în ce mai fragile. Ne plecăm în fața destinului său care seamănă cu al nostru. Petre Anghel a demonstrat că între talentul scriitoricesc și credința în divinitatea nevăzută există o comunicare subtilă, fiind amândouă vase comunicante în care urcă același lichid. Plecarea lui dintre noi ne lasă o nostalgie fără leac. Ce mai înseamnă tot amalgamul politic și cruciadele justiției când omul de lângă noi împreună cu cuvintele sale nu mai este? Sau este acolo unde simțurile noastre mărginite și tocite nu-l mai ajung.
Dan Stanca