Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România anunţă cu durere încetarea din viaţă a prozatorului Alexandru Vlad.
Odihnească-se în pace!
Alexandru Vlad (31 iulie 1950, Suceag /Cluj – 15 martie 2015, Cluj-Napoca). Prozator, traducător. Facultatea de filologie a UBB Cluj (1974). Debut absolut în Echinox, 1973.
Volume: Aripa grifonului, povestiri, 1980; Drumul spre Polul Sud, proză scurtă, 1985; Frigul verii, roman, 1985; Fals tratat de convieţuire: trei tablouri din secuime şi un malaxor (în colaborare cu Daniel Vighi, András Visky, într-o versiune concepută şi editată de Marius Lazăr), 2002; Sticla de lampă, 2002; Viaţa mea în slujba statului, povestiri, 2004; Iarna, mai nepăsători ca vara, 2005; Curcubeul dublu, 2008; Măsline aproape gratis (proze asortate), 2010; Ploile amare, roman, 2011, Cenuşă în buzunare, 2014. Prezent în antologiile Nuvela şi povestirea românească în deceniul opt, 1983; Chef cu femei urâte, 1997; Generaţia 80 în proza scurtă, 1998; Competiţia continuă, 1994; 1998.
Traduceri din Joseph Conrad, W.H. Hudson, Vladimir Tismăneanu. Tradus în germană. Premiul USR pentru debut, 1980. Premiul Academiei Române, 2011. Meritul Cultural în grad de Cavaler, 2004; grad de Ofiţer, 2010.
„Mi-am dat seama cât seamănă coala goală şi albă cu un ceas deşteptător; pare să numere secundele şi minutele cât stai cu stiloul în aer asupra ei, te blochează cu mecanismul ascuns al unui ceasornic fără minutare şi îţi dă senzaţia că la un moment dat ar putea să sune – timpul alocat s-a scurs”. (din Sticla de lampă).
Al. Vlad este un ingenios experimentalist al formelor, dar şi un subtil stilist al detaliului. Alexandru Vlad a fost, însă, în deceniul nouă, un foarte dinamic creator de ambianţă literară. Se informa aproape numai din cultura engleză şi americană, făcând senzaţie în cafeneaua „Arizona” cu lecturile sale „conspirative”. Acest occidentalism intelectual atlantic distona cumva dramatic cu biografia sa socială, de slujbaş mărunt şi marginal, însă tocmai de aceea avea o consistenţă iradiantă îndeosebi în boema clujeană. (Petru Poantă)
Alexandru Vlad este atent, deopotrivă, la viaţa paginii şi la miraculoasa emisie de semne a vieţii. […] Amploarea autentică a personajului problematic, libertatea ludică şi gravitatea interogativă potenţează, credem, energia spirituală a realului, absorbit şi focalizat prin tensiune epică, prin acuitatea şi rigoare stilistică, prin voluptatea livrescului şi magia compoziţiei (Norman Manea)
Prozatorul nu pare, în scrisul său, deloc străin de un anume clasicism al meditaţiei, trăsătură vizibilă în efortul de a sonda în adâncime stările şi sentimentele fundamentale. […] Vlad nu are apetit sau vocaţie pentru acţiune, fapte, întâmplări. Situaţiile devin pretexte pentru rememorarea analitică ori pentru reverii meditative în marginea destinului fragil al fiinţei. (Radu G. Ţeposu)
Dintre prozatorii „optzecişti” nu mulţi stăpânesc la fel de bine ca Alexandru Vlad ştiinţa de a scrie o povestire sau o schiţă respectând câteva principii compoziţionale ferme, transmise din trecutul îndepărtat al speciilor şi impuse prin reluări succesive până în zilele noastre (Gheorghe Perian)
În cele mai bune pagini ale sale, scriitorul clujean scrie o proză uimitoare, subtilă, acut personalizată, în care nimic nu este fără loc şi nimic nu este supus ştergerii. Înţelegerile prinse de proza sa se conservă, au puterea eternităţii, a esenţelor (Horea Poenar)
Melancolic în sensul atenţiei fixate obsesiv asupra obiectelor acestei lumi, Alexandru Vlad îmbracă realitatea în cuvinte complicate, într-un ceremonial al rostirii pedant, preţios, cu o mişcare amplă şi, paradoxal, firească. Totul depinde de cuvânt, lumea se creează acum, în fiecare clipă, prin contemplare verbalizată – „mi-am concentrat toată privirea asupra…” […] În Ploile amare, sub ameninţarea albă şi oarecum teoretică a morţii, personajele se adaptează (chiar şi murind de boli cu bătaie simbolică, precum cancerul), trăiesc; dar, mai ales, nu-şi pierd speranţa, de nimic susţinută, că, până la urmă, potopul se va opri. (Irina Petraş)