Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj anunță cu durere încetarea din viață a prozatorului Ilie Sălceanu (duminică, 16 februarie 2014).
Născut în 29 august 1946, la Orșova, jud. Mehedinți, a absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie (1969) și a obținut titlul de doctor cu o teză pe teme de arheologie. A debutat cu proză, în Steaua (1976).
Volume: Umbra slugerului Theodor, 1988; Cămașa morții. Theodor Vladimirescu, 1999; Ada Kaleh, roman de dragoste, 2008; Gelin, mireasa din Ada Kaleh, 2010.
Odihnească-se în pace!
* * *
„Puțini sunt autorii care reușesc să recreeze la nivel emoțional și estetic o realitate. Ilie Sălceanu este unul dintre aceștia. Realitatea dispărută, în acest caz dispărută în sensul propriu al cuvîntului, se cheamă Ada Kaleh. Făcînd parte din geografia și istoria românilor, insula Ada Kaleh a fost coborîtă sub apele marelui lac de la Porțile de Fier. N-au mai rămas în memoria colectivă decît puține urme. O baladă cîntată de Gigi Marga, un reportaj scris de Brunea-Fox și amintirea lui Ali Kadri, stăpînul recunoscut al exotismului și al halviței, cafelelor ori lukum-ului care, ca și el, nu mai există decît în povești ori în paginile acestei cărți de o originalitate convingătoare și cu o putere de evocare pe măsură… […]
Nu pot să recomand această carte de o izbitoare originalitate, un adevărat labirint de întîmplări, un caleidoscop de imagini și un turbion de senzații, fără a atrage atenția asupra bogăției lingvistice și asupra talentului de mare prozator cu care Ilie Sălceanu dă culoare acestei fantasme care este Ada Kaleh, o culoare atît de convingătoare, încît citind-o ai credința că undeva sub apele Dunării se află nu o așezare scufundată ci o lume încă vie, către care duce un tunel secret ce face legătura între lumea noastră și lumea dispărută” (Eugen Uricaru, în prefața la Ada Kaleh. Roman de dragoste)
*
„Fraze alunecoase, șerpești, electrizante, lucrate în semitonuri, în umbra amurgului, când granițele dintre aici și dincolo se subțiază, alcătuiesc un poem în proză dispunând de toate argumentele pentru afirmarea unui cu totul remarcabil talent de povestitor. Exploatând, într-o partitură originală, șoapta insinuant-catifelată a povestirii sadoveniene, Ilie Sălceanu îi adaugă o doză, încă, de magie, de vrajă, de îndelung reverberată ambiguitate amintind de felul în care își citesc istoria sud-americanii…
Ilie Sălceanu își scrie romanul cum ar lucra o migăloasă broderie: alegere îndelungată a firelor, cântărire a nuanțelor, rotunjire a desenului. Culoarea de epocă este sugerată de discreta melodie a frazei, de vorbele cu moliciuni de secol leneș, de ritmul aproape senzual al perioadelor. Fără a încărca textul cu arhaisme și fără a silui sintagma cu imitații ieftine, prozatorul are un farmec subtil. Bunul simț al limbii românești, darul de povestitor sunt practicate cu o siguranță neobișnuită pentru un debutant. Ilie Sălceanu pare, cu această carte, un prozator pe care se poate paria” (Irina Petraș, în Steaua, XXXIX, 10, octombrie 1988).