A zecea ediţie
Universitatea „1 decembrie 1918“ din Alba Iulia a găzduit în ziua de 5 aprilie a zecea ediţie a Colocviului Romanului Românesc Contemporan, cu tema: „romanul între universal şi particular“. În sesiunea de dimineaţă, în faţa unui public numeros, au luat cuvîntul Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Daniel Cristea-Enache, Angelo Mitchievici, Gheorghe Schwarz, Răzvan Voncu, pentru ca în sesiunea de după-amiază să-şi prezinte comunicările Irina Petraş, Mihai Zamfir, Eugen Negrici, Florina Ilis, Sorin Lavric, Simona Vasilache şi Vasile Spiridon.
Înainte de a spicui cîteva din nuanţele pe care participanţii le-au rostit în Sala Senatului, să constatăm momentul de vîrf ale întîlnirii: polemica cordială dintre Mihai Zamfir, Eugen Negrici şi Nicolae Manolescu, avînd drept temă litigioasă romanul istoric. Cine mai scrie astăzi roman istoric şi în ce măsură, sub pretext că redă istoria, nu face altceva decît s-o falsifice? Eugen Negrici, detaşat şi sarcastic, a deplîns lipsa surselor istorice, carenţă pe care, în loc s-o privească ca pe un handicap, a lăudat-o ca pe o avantaj, sub motiv că „lipsa izvoarelor e favorabilă creaţiei literare, scriitorul neavînd a se împiedica de prea multă informaţie. Situaţia e confuză, deci excelentă“, a opinat în stilul binecunoscut Eugen Negrici.
În replică, Nicolae Manolescu a afirmat că pînă în 1945 nu exista la noi noţiunea de „roman istoric“, iar după acest an scritorii au ales cu predilecţie acest gen din neputinţa de a mai scrie liber despre prezent. Că au falsificat mai mult sau mai puţin istoria e un lucru secundar, întrucît de la o ficţiune nu aştepţi adevărul, ci armonia edificiului narativ. La rîndul lui, Mihai Zamfir a constatat că, odată cu trecerea timpului, distanţa dintre narator şi epoca evocată se micşorează. Dacă Walter Scott îşi permitea să plaseze acţiunea romanelor în perioada cruciadelor, dacă Sadoveanu se inspira din viaţa de curte a voievozilor Moldovei, o dată cu Filimon (Ciocoii vechi şi noi), istoria recentă capătă o întîietate vădită. E ca şi cum scriitorii, din dorinţa de a fi verosimili, nu mai îndrăznesc să fugă în trecut, aşezîndu-şi intriga cărţii în istoria foarte apropiată, pe care o cunosc mai bine.
Cît despre tema principală a colocviului, Nicolae Manolescu i-a punctat în deschidere trăsăturile. De ce autori strict locali ajung la o notorietate universală, în vreme ce alţii sunt osîndiţi să rămînă în arealul limbii de origine? De ce B. Singer, care a scris în idiş, are circulaţie universală, în vreme ce Creangă şi Caragiale nu trec dincolo de limba română? O cauză stă în mica circulaţie pe care o are româna, o alta e legată de neputinţa de a ne face reclamă în afară, o alta e întîrzierea cronologică cu care ne-am tradus romancierii, o alta stă în cîmpul de prestigiu redus al culturii noastre, care, în loc să acţioneze ca un mijloc de catapultare în afară, are un efect bizar de absorbţie spre interior. Din acest motiv, cultura noastră nu se vede deloc în Europa. Din acest amestec de cauze rezultă o situaţie ingrată: romanul românesc, deşi are valenţe universale, stă prins în graniţele limbii, iar traducerile, atîtea cîte sunt, nu reuşesc să-l impună în Europa. Excepţiile sunt rare, şi ele au fost dictate mai curînd de împrejurări decît de valoarea în sine a cărţilor. Romanul Ora 25 a lui C. Virgil Gheorghiu sau Dumnezeu s-au născut în exil de Vintilă Horia au căpătat celebritate din cauza unei conjucturi: un moment prielnic sau un scandal.
Angelo Mitchievici a definit romanul drept „singurul document esenţial dintr-o perioadă“, deoarece adevărul unei epoci nu apare în cărţile de istorie sau filozofie din acel răstimp, ci numai în romanele scrise atunci. Gheorghe Schwarz a enumerat cîteva cauze ce explică lipsa de răsunet a romanului nostru: lipseşte instituţia agentului literar, învăţămîntul e absurd, iar mecenatul e inexistent. În plus, „norma haitei“ e în deplină vigoare în România, principala grijă a unui scriitor fiind să nimerească în grupul bun, a cărui reputaţie îl ajută să se afirme.
Gabriel Chifu a formulat regula potrivit căreia un roman, din local cum e în clipa scrierii lui, poate dobîndi circulaţie universală: e nevoia ca autorul să descopere, în împrejurări mărunte, situaţii arhetipale (iubirea, moartea, nebunia, credinţa, Dumnezeu, suferinţa), caz în care orice cititor se va regăsi în naraţiunea cu pricina. Daniel Cristea-Enache a folosit distincţia „specific – caracteristic“ pentru a face o lapidară clasificare a romanelor. Dacă idealul stă în sinteza celor două trăsături (ca în volumele lui Tolstoi sau Flaubert), majoritatea romanelor excelează într-o latură şi o neglijează pe cealaltă. De exemplu, în proza lui Breban, caracteristicul precumpăneşte asupra specificului, întrucît romancierul creează personaje puternice, bine reliefate, în schimb tratează precar atmosfera epocii. La Gabriela Adameşteanu întîlnim situaţia opusă: epoca (latura specifică) e evocată cu de-a amănuntul, în timp ce personajele sînt şterse.
Răzvan Voncu, vorbînd în marginea romanelor semnate de Nicolae Breban, Mircea Nedelciu şi Gabriel Chifu, a subliniat că astăzi se impune o regîndire a relaţiei local-universal, deoarece scriitorul a căzut din rolul central pe care l-a avut pînă de curînd. Însemnătatea socială a scrisului a scăzut, statutul de autor a fost dezvrăjit, şi atunci, în contextul globalizării informaţiei, însăşi relaţia dintre ceea ce e regional şi ceea ce este universal trebuie pusă în alţi termeni.
Irina Petraş a pus auditoriul în faţa unei dihotomii insolite: exoticul şi inoticul, termeni pe care i-a lămurit cu ajutorul etimologiei greceşti. „Ex-otic“ e ce stă departe de ureche, pe cînd „in-oticul“ se referă la temele apropiate, care ne ţiuie în urechi. Dacă pînă în urmă cu cîteva decenii, deosebirea celor două categorii de teme literare se putea face cu claritate, astăzi, din cauza mass-mediei, lucrurile cele mai îndepărtate ne sînt atît de aproape, încît distincţia riscă să dispară. Astăzi să vrem să fim provinciali şi nu mai putem, invadaţi cum suntem de o agendă cosmopolită, începînd cu mărfurile care sînt produse în UE şi nu într-o ţară anume, şi până la actele de terorism la care asistăm detaşaţi, fără să mai tresărim de oroare.
Florina Ilis a propus ascultătorilor termenul de „docu-ficţiune“, spre a descrie tipul de roman în care ficţiunea nu ascultă de imaginaţia autorului, ci de documentele de care acesta face uz spre a se informa în privinţa unei teme date. În viziunea romancierei de la Cluj, un roman se bucură de faimă dacă se naşte dintr-o dorinţă profundă a grupului din care face parte autorul. Dacă însă dorinţa sau orizontul de aşteptare al comunităţii se sting, destinul romanului e pecetluit, cartea fiind sortită uitării. Aşa s-a întîmplat cu romanul pastoral, al cărui gen a dispărut fiindcă dorinţa din care s-a născut a pierit. În încheiere, Vasile Spiridon, cu inteligenţă şi umor, a trecut în revistă principalele romane româneşti care s-au bucurat de răsunet în străinătate.
În totul, colocviul a fost o reuşită pentru care se cuvine să mulţumim cu precădere gazdelor: Consiliul Judeţean Alba (prin preşedintele Ion Dumitrel), Universitatea „1 decembrie 1918“ (prin rectorul Daniel Breaz), biblioteaca Judeţeană „Lucian Blaga“ şi fililala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România. Să ne revedem sănătoşi la anul viitor!
Ca în fiecare an, juriul (Nicolae Manolescu, Irina Petraș, Angelo Mitchievici, Razvan Voncu, Mihai Zamfir, Eugen Negrici, Simona Vasilache și Vasile Spiridon) a ales cel mai bun roman apărut în intervalul scurs de la precedenta ediție. Acesta a fost romanul Ploaia de trei sute de zile de Gabriel Chifu. Întrucât autorul s-a recuzat, juriul a decis ca premiul să fie atribuit unor publicații cu merite deosebite în promovarea genului: Proza 21, Discobolul și Literatura de azi. (Reporter)