S-a stins din viaţă George Bălăiță, unul dintre cei mai importanți scriitori români postbelici.
Născut pe 17 aprilie 1935 la Bacău, a urmat cursurile Institutului de Cultură Fizică și Sport din București (1953-1955), fiind apoi absolvent al Facultății de Filologie a Universității „Al.I. Cuza” din Iași (1967). Din 1964, a fost redactor, ulterior redactor-șef adjunct al revistei „Ateneu” din Bacău. După mutarea la București, a fost secretar al Uniunii Scriitorilor din România, director al Editurii Cartea Românească (1980-1989) și redactor-șef al revistei „Arc” editate de Fundația Culturală Română (1991-1997).
A debutat publicistic în ziarul „Steagul roșu” din Bacău (1958), iar ca prozator, în „Luceafărul” (1960). Debutul editorial, cu Călătoria (1964), se suprapune perioadei de liberalizare de la finele epocii realismului socialist. George Bălăiță va deveni, prin cărțile următoare, unul dintre cei mai originali și mai reprezentativi autori din tânăra generație ‘60, prin care literatura română intră în faza ei neomodernistă: Conversând despre Ionescu (1966), Întâmplări din noaptea soarelui de lapte (1967). După Lumea în două zile (1975), capodopera lui George Bălăiță, opera scriitorului se rotunjește prin titluri precum Ucenicul neascultător (1977), Nopțile unui provincial (1983), Gulliver în țara nimănui (1994), Învoiala (2016). În colaborare cu Janina Ianoși, a tradus Cevengur de Andrei Platonov.
„Cel mai frapant lucru la George Bălăiță - observa Nicolae Manolescu - este luarea în derâdere a normelor (nu în ultimul rând, și literare), latura de bufonerie estetico-morală, care își are reflexul în structura însăși a romanelor sale”.
Prin dispariţia lui George Bălăiță, Uniunea Scriitorilor din România şi întreaga noastră comunitate intelectuală suferă o grea pierdere.