Ediția a cincea a Cenaclului Mariana Marin a așezat față în față două noi moduri de a testa literatura: poemul care își împrumută vocabularul din medicină, cultură pop și precaritate domestică, respectiv proza care folosește păpușa întîi ca ornament tandru, apoi ca instrument de măsurat absența. Într-o formulă ceva mai intimă, moderată de subsemnatul și de Ioana Tătărușanu, seara i-a adus în fața cerberilor cenacliști pe Iustin Butnariuc și Cristina Țane, doi autori pentru care literatura se hrănește din contaminări nu lipsite de rost: medicina, teatrul, copilăria, corpul, obiectele care încep să răspundă.
Poezia: iubirea ca biocurent bine orientat
Dialogul cu Iustin Butnariuc a pornit de la o întrebare aproape inevitabilă: poate literatura să fie compensația unui domeniu hiper-riguros precum medicina? Răspunsul poetului a întors elegant ipoteza pe dos: mai degrabă medicina a venit ca o compensație pentru poezie. Butnariuc, astăzi cercetător într-ale geneticii, a povestit că a început să scrie din copilărie, înainte ca traseul medical să devină o posibilitate, apoi o profesie și, probabil, o formă zilnică de oboseală calificată.
În grupajul citit, corpul nu este nici simbol obosit, nici material didactic. Corpul e locul unde realitatea își lasă urmele cele mai precise. Un poem despre un copil cu sifilis întîlnit la neonat comprimă tandrețea, oroarea și fascinația aproape cosmică a bolii: incubatorul devine dormitor, penicilina se umple de lumină, iar treponema capătă, absurd și tulburător, o carieră stelară. Unde un poet mai puțin sigur pe mijloace ar fi apăsat pedala compasiunii, Butnariuc preferă o stranietate rece, de un real impact.
[…] scâncea și fruntea albă încrețită
deasupra pleoapelor de tanzanită
pulsa încet apoi strâmba din nas
când eu loveam ușor în plexiglas –
ca treponema mi-a intrat sub piele
și sapă-n mine galerii de stele
ce umplu cu lăptoasa lor lumină
flacoane goale de penicilină.
Zona cea mai faină a lecturii sale rămîne, pentru subsemnat, aceea în care poemele leagă vulnerabilitatea de comic fără să le anuleze. „Serbarea-alfabet”, cu litere repartizate greșit și destine decalate ca la mașina de scris, are aerul unei mici mitologii personale: Horia primește I, Iustin primește H, iar nedreptatea infantilă devine o fabulă despre etichete, vocație și ridicol. În alt poem, jobul de vară în costume de Mickey și Minnie Mouse devine o parabolă despre bani, adolescență, capitalism de provincie și dragoste înăbușită sub mască. „Șoarecele capitalist” astfel creionat oferă o imagine care ține împreună exploatarea, rușinea și nevoia de tandrețe.
[…] noi, pe deal,
eu aproape adormit și tu privindu-mă
banii strălucind în buzunarul fracului
vizierele noastre rostogolindu-se
pe imaș, spre iazul înghețat, când
tu strigi: o’toodles!
micunealta secretă
se numește dragoste –
tu mă iubești pe minnie,
iar eu te iubesc pe tine, mickey.
Finalul grupajului, cu viermii plați și biocurenții lui Michael Levin, a funcționat ca o mică artă poetică. Din experimentul regenerării, poemul extrage o definiție sentimentală a refacerii: iubirea ca trăsnet mic, ca flux care rescrie biologia și te face să te recompui după ce viața te-a-ntins și te-a disecat. E aici riscul unei concluzii frumoase-pînă-la-primejdioase, dar poemul se salvează prin traseu: vine din corp, trece prin știință și ajunge la emoție fără să-i leșine în brațe.
Proza: păpușa, mama și ochii mereu deschiși
Cu Cristina Țane, discuția s-a mutat dinspre corpul biologic înspre corpul făurit. Ioana Tătărușanu a punctat: în prozele Cristinei pare să existe o traducere a unui limbaj înspre și dinspre inanimat. Autoarea și-a legat traseul de teatru și de scriere fără emfază: studiul academic al comunicării nu s-a prins de ea, teatrul pentru copii a apărut ca joc și sursă de microfinanțare, dar UNATC-ul și marionetele au devenit locul în care lucrurile, cum spune ea, „s-au legat”.
Primul text citit, Nocturnă, este probabil nucleul cel mai puternic al întregii seri. Nina, fostă actriță la teatrul de păpuși, trăiește într-o casă în care robinetul picură, ceasul stă la ora șase, iar o păpușă construită după chipul și asemenănarea fiicei pierdute devine instrumentul unei imposibile revederi. Miți, păpușarul, vine joia, atent, rușinos, aproape ceremonios, ca să mînuiască fata. Scena nu cere psihologizare în plus. Obiectele fac treaba murdară: clanța, lampa, cearșaful, rochia verde, mandarina, gabitul, firul de nailon.
Forța prozei stă tocmai în această răbdare material(ist)ă. Cristina Țane pune tensiunea în gest, nu în teză. Nina nu spune că nu-și poate îngropa fiica. Nina așază o mandarină în palma păpușii, apasă degetul acesteia pe coajă, caută o gropiță ca cea din obrazul copilului și negociază cu imposibilul. Cînd fruntea mamei atinge fruntea păpușii, textul nu mai are nevoie să declare nimic. Se termină iluzia, începe obiectul.
Al doilea text, Numele meu este Zoyenka, mută perspectiva în interiorul păpușii. O păpușă de lemn supraviețuiește incendiului unui teatru de la marginea orașului Tomsk și își spune povestea cu (un anume soi de) limpezime ingenuă. Vladimir, meșteșugarul, teatrul de lemn, copiii care pornesc spre spectacol ca-n expediție, babușka automată, Olga, focul, cutia de carton: te uită cum se-nfiripă o lume în care viața nu e dată, ci trecută prin mai multe mîini, fire, priviri și numiri. Aici a riscat: păpușa-narator putea deveni dulceagă, un Pinocchio cu diplomă de atelier. Nu se pune problema.
Scrierea creativă: între școală și aruncat în cap
Întrebată despre experiența pe care a avut-o în atelierele de creație, Cristina Țane a mărturisit ceva care trenează în gîndurile mele: autoarea a spus că nu a mers la cursul lui Andrei Crăciun ca să devină scriitoare, ci ca să se agațe de ceva, ca să continue să se trezească dimineața. Pentru Țane, atelierul a fost mai puțin o fabrică de autorlîc și mai mult o școală de lectură: creionul în mînă, atenția pe text, cititul dincolo de prima impresie.
Totodată, observația ei despre riscul de a deveni „etern școlar” merită reținută. La un moment dat, spune Cristina, trebuie „s-o dai încolo de școală” și să te arunci în cap, să scrii greșit, adică să scrii în felul tău, cu erorile și nebuniile tale. E, poate, cea mai curajoasă definiție a unui atelier literar – ba chiar printre cele mai sănătoase. E un loc de la care pornești. E un loc din care pleci la timp.
Funda critică
La Iustin Butnariuc, poezia se mișcă între biografie, cultură pop și biologie, cu un instinct bun al poantei care nu exclude gravitatea. La Cristina Țane, proza are o miză concentrată și întunecată: cum poate un obiect să ia, măcar pentru o vreme, locul unei absențe și ce legătură are asta cu vindecarea?
A fost mai puțin o seară a verdictelor și mai mult una a anatomiilor: anatomia poemului care își caută biocurenții, anatomia păpușii care vrea să fie, anatomia scrisului care nu vine doar din literatură, vine din meserii, eșecuri, spaime, copii bolnavi, orașe mici, teatre incendiate și mandarine așezate grijuliu în palma unei păpuși.
📸 Fotografii de Andreea Retinschi
