Uniunea Scriitorilor din România
Revistele
Uniunea Scriitorilor din România editează nouă reviste: un săptămânal (România literară – la București), un bilunar (Helikon – publicație în limba maghiară, la Cluj) și șapte lunare (Viața Românească, Luceafărul de dimineață – la București, Apostrof, Steaua – la Cluj, Convorbiri Literare – la Iași, Ramuri – la Craiova, Orizont – la Timișoara). De asemenea, există alte publicații importante care au egida U.S.R, între ele, și o revistă online, literaturadeazi.ro. Din anul 2015, revistele U.S.R. sunt finanțate printr-o lege specială, Legea 136/ 8 iunie 2015.
România literară
În spaţiul culturii române, revista România literară ocupă un loc de primă importanţă. Ea se ataşează unei mari şi glorioase tradiţii care începe din secolul trecut, odată cu apariţia, în 1855, sub direcţia lui Vasile Alecsandri, a primei serii a revistei. Alt moment remarcabil din istoria acestei publicaţii este legat de numele lui Liviu Rebreanu, şi el director al României literare în perioada interbelică. Din 1968 apare seria nouă a revistei, care continuă Gazeta literară, principala publicaţie a Uniunii Scriitorilor, apărută în 1954. În condiţiile ostile adevăratei culturi, impuse de regimul totalitar, luptându-se cu cenzura şi alte nefaste injoncţiuni ale diriguitorilor ideologici, România literară a reuşit totuşi să desfăşoare o activitate benefică în sfera culturii, de sprijinire a valorilor autentice, de încurajare a dezbaterilor de idei şi a spiritului critic. A contribuit, în anii interdicţiilor de tot felul, la menţinerea legăturilor cu circuitele spirituale europene şi universale. Revista a fost condusă, de-a lungul timpului, de Geo Dumitrescu, primul redactor-șef al noii serii (1968-1970), Nicolae Breban (1970-1971), G. Ivașcu (1971-1988), D. R. Popescu (1988-1989) și de Nicolae Manolescu, din 1990 până în prezent. Astăzi, România literară este cea mai prestigioasă revistă literară românească.
Viața românească
Revista Viaţa Românească apare în martie 1906, la Iaşi, avându-i ca directori pe Constantin Stere şi Paul Bujor, acesta din urmă pentru partea ştiinţifică. Din 1907, Paul Bujor se retrage. În fapt, centrul revistei ieşene este G. Ibrăileanu, critic literar şi scriitor. În anii ’30, revista se mută la București. În iunie 1948, Viaţa Românească reapare, după o întrerupere de doi ani, cu menţiunea „Revistă a Societăţii Scriitorilor din România” (din decembrie: R.P.R.). În fiecare an, revista acordă premiile sale pentru literatură.
Luceafărul de dimineață
Primul număr al Luceafărului, revistă a Uniunii Scriitorilor din România, a apărut în Bucureşti, la 15 iulie 1958. Printre colaboratorii revistei s-au numărat cei mai mulți dintre scriitorii importanţi ai literaturii române de după război. La conducerea publicaţiei s-au succedat, de-a lungul anilor, Eugen Barbu, Virgil Teodorescu, Ştefan Bănulescu, dar, după 1977, şi activişti ideologici, impuşi direct de partid, ca Nicolae Dragoş sau Nicolae Dan Fruntelată. După 1989, revista Luceafărul a apărut într-o serie nouă, iniţiată de Laurenţiu Ulici, în 1990. Acesta a devenit ulterior, din 1992, şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. După dispariţia acestuia, în anul 2000, publicaţia a fost condusă, până în noiembrie 2007, de prozatorul Marius Tupan. Din 2008 pînă în 2023, publicația a fost condusă de criticul literar Dan Cristea avînd titlul Luceafărul și, după 2010, Luceafărul de dimineață. Din octombrie 2024 redactor-șef a devenit Horia Gârbea care și-a asumat un program prin care revista este dedicată afirmării tinerilor scriitori. Revista apare cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii, în baza Legii nr. 136/2015.
Apostrof
Apărută în iunie 1990, revista aducea un suflu nou în peisajul literar contemporan, propunând noi modele şi paradigme culturale, dar, în acelaşi timp, şi o schimbare de generaţii. Spiritul echinoxist era transplantat cu succes într-un nou tipar revuistic, prin reiterarea unei atitudini dezinhibate în abordarea fenomenului literar, prin depăşirea provincialismului şi cultul valorilor. În scurt timp de la apariţia sa, Apostrof şi-a deschis paginile sale scriitorilor români exilaţi, aici publicând în mod constant autori de notorietate, precum Petru Dumitriu, Paul Goma, Dumitru Ţepeneag, Ştefan Baciu, Nicolae Balotă, Gabriela Melinescu, Georgeta Horodincă, Norman Manea, iar lista ar putea continua. Revista s-a impus, în primul rând, prin autorii pe care i-a promovat, ca și prin rubricile specifice ei: Cu ochiul liber, Estuar, Puncte de reper, Eseu, Biblioteci în aer liber, Conversaţii cu…, Ospăţul filosofilor, Arhiva ’A‘.
Helikon (limba maghiară)
Publicația bilunară Helikon a apărut în 1990, ca succesoare a revistei Utunk. Editorul ei fondator este István Szilágyi. Helikon este o revistă literară, dar acordă spațiu și celorlalte arte, precum și promovării tinerelor talente. Helikon Online este un portal literar care completează versiunea pe hârtie, oferind o vedere panoramică asupra vieții literare din Transilvania și din Ungaria, prin referire la fenomenele și procesele artistice.
Steaua
Revista s-a numit la început, pentru cinci ani, Almanahul literar (până în 1954), apoi Steaua (până în prezent); a ocupat mai multe sedii, marcându-și constant prezenţa în diferite puncte-cheie ale oraşului; a avut mai multe conduceri şi redactori-şefi, fiecare încercând să imprime o anumită „orientare” (Miron Radu Paraschivescu, Geo Dumitrescu, A. E. Baconsky, Aurel Rău, Adrian Popescu); a apărut în mai multe formate şi formule (toate purtând din 1970 pecetea graficianului Octavian Bour), încercând mereu să rămână deschisă la toate formele spiritului. În Steaua, marii scriitori ai perioadei interbelice, puşi la index (Lucian Blaga, Tudor Arghezi), au putut publica nestingheriţi, în anii ’50, texte care impuneau un model literar şi cultural contrar directivelor oficiale de partid şi închistării marxist-leniniste (regăsirea lirismului în poezie, proza imaginativă, critica de opinie, o deschidere programatică faţă de literatura universală, traduceri din lirica universală tuturor popoarelor şi epocilor). Pornind de la această tradiţie, Steaua a rămas o revistă consecventă cu sine însăşi, unitară, însă deschisă la nou, dinamică, în coloanele căreia se pot întâlni, atât semnături ale numelor consacrate din cultura română, cât şi prezenţe susţinute ale tinerilor.
Convorbiri literare
Revista Convorbiri literare, apărută la Iaşi ca organ al Societăţii Junimea, la 1 martie 1867, a fost recunoscută, încă de la prima serie condusă de Iacob Negruzzi, de contemporani mai mult tacit, iar de urmaşi cu admiraţie, drept o revistă de orientare şi dominaţie culturală de mare importanţă în contra beţiei de cuvinte, a agramatismelor şi subliteraturii şi imposturii întru afirmarea direcţiei noi maioresciene, care şi astăzi face legea, direcţie care s-a impus şi perpetuat în cultura naţională din ultimul veac şi jumătate.
Cu o vârstă venerabilă şi cu o istorie impresionantă, în paginile ei au semnat cei mai importanţi clasici ai literaturii române, cei mai mari scriitori ai epocii moderne, iar în prezent în paginile ei semnează reprezentanţi de seamă ai literaturii contemporane. Revista îşi păstrează şi acum interesul pentru afirmarea tinerilor scriitori.
Convorbiri literare apare la finele fiecărei luni, are 200 pagini şi un format de 19×26,5 cm. Este însoţită lunar de un supliment de poezie contemporană românească.
Orizont
Înfiinţată în 1949 cu titlul Scrisul bănăţean, revista s-a transformat în 1972 într-un săptămânal de cultură, sub dubla editare a Consiliului Județean pentru Cultură și Educație Socialistă și a Uniunii Scriitorilor din România, iar în decembrie 1989 a fost prima revistă literară din România care a apărut în condiţii de libertate (24 decembrie). Din ianuarie 1990 – prin dispariția unuia dintre editori – revista este editată, ca săptămânal, de Uniunea Scriitorilor din România, iar din 1993, aparițiile revistei devin lunare. Datorită împrejurărilor invocate și a tradiției sale, Orizont este o revistă literar-culturală cu un profil distinct în peisajul publicistic românesc.
Ramuri
Revista Ramuri a fost înființată din inițiativa a doi adolescenți entuziaști, Constantin Șaban Făgețel și Dumitru Tomescu, la acea dată încă elevi ai liceului „Traian“ din Turnu Severin, primul număr apărând la 5 decembrie 1905, în Craiova, ca „revistă literară lunară“. Din 1908 apariția a devenit bilunară, iar din 1910 săptămânală.
Publicația avea atunci o orientare autotohtonist-tradiționalistă, promovată de revista literară săptămânală Sămănătorul. La 10 decembrie 1914, revista Ramuri a fuzionat cu revista Drum drept, luând denumirea acesteia din urmă și avându-l ca director pe Nicolae Iorga, până în 1927. A reapărut câteva luni, în refugiu la Iași (martie iulie 1917) și, din 1919, din nou la Craiova. Revista a funcționat în această formă până în 1947, cu două pauze: în 1918, din cauza Primului Război Mondial, și între 1930-1933, din motive financiare. În august 1964, Ramuri este reînființată în serie nouă, avându-l ca redactor-șef pe Ilie Purcaru. Redactori-șefi au fost, succesiv, Al. Piru, Marin Sorescu, Gabriel Chifu.
În concepția actuală, Ramuri are un program cultural deschis spre toate formele de creativitate, cu precădere spre studii de istorie literară și comparatism, eseuri, cronici.
