Ediția a patra a Cenaclului Mariana Marin a pendulat între rigoarea analizei literare și intimitatea unei sufragerii, aducîndu-i în fața publicului pe prozatorul Ion Pleșa și pe poetul Toni Chira. Găzduit luminos de Ligia Keșișian și moderat de Bogdan Răileanu (proză), Sorin Despot (poezie) și Ioana Tătărușanu (critică), evenimentul a prilejuit o interogare asupra limitelor limbajului în fața traumelor personale și a alienării corporatiste.
Proza: Kafka la multinațională
Seara a fost deschisă de Ion Pleșa, a cărui proză a fost descrisă de Bogdan Răileanu ca avînd o densitate și o intensitate remarcabile, rarissime în peisajul literar recent. Textul lui Pleșa, o explorare a universului multinaționalelor prin lentila absurdului, a transformat concepte seci precum „auditul”, „procedurile de backup” sau „evaluările de etapă” în obiecte ale unei realități care frizează distopia.
Autorul a mărturisit că sursa acestui text este o „exasperare absurdă”, o reacție la „nebunia capitalistă” care obligă individul să-și falsifice existența pentru a se integra în mecanism. Deși unii critici din sală, precum Constantin Iftime, au avertizat asupra riscului de a cădea în „locuri comune”, precum acelea ale literaturii metaforice din anii ’70, alții au văzut în textul lui Pleșa un act de curaj, o încercare de a da chip uman anxietății generate de hiper-ordinea la care ne supune contemporaneitatea.
Poezia: „Știința exactă a autodistrugerii”
Lectura lui Toni Chira a schimbat registrul către o zonă viscerală, dură, unde poezia nu are rol de salvare, ci de „garou pus deasupra rănii”. Poemele lui Toni, de o densitate copleșitoare, au radiografiat traume de familie și eșecuri amoroase, explorînd, parcă la foc automat, teme precum trauma, relațiile disfuncționale și revolta împotriva „zîmbetelor de plastic” ale societății.
Dacă unele voci, precum cea a subsemnatului, au avertizat că, în ciuda unei execuții nu de puține ori „splendide”, textul riscă să devină autofag din cauza lipsei de variație a intensității, alte voci îl propun pe Toni Chira ca pe un reper în pragul unei „schimbări de canon”.
Salonul critic
Intervenția lui Constantin Iftime a adus în discuție o perspectivă istorică asupra stilului adoptat de Ion Pleșa. Iftime a privit textul cu reticență, considerînd că amestecul de absurd și limbaj corporatist riscă să cadă în zona „locurilor comune” ale literaturii metaforice sau textualiste din deceniile trecute (’70-’80). Critica lui Iftime s-a concentrat pe necesitatea unei „adecvări” mai clare a absurdului, sugerînd că, pentru a fi cu adevărat provocator, textul ar trebui să aibă o relaxare mai mare și să evite aglomerarea de clișee tematice și stilistice care au fost deja explorate în proza franceză sau românească de acum 20-30 de ani.
Spre deosebire de poziția dură adoptată față de proza lui Ion Pleșa, Constantin Iftime a avut o reacție favorabilă față de poezia lui Toni Chira, considerînd-o o „propunere” solidă și coerentă care reușește să schimbe „paradigma”, registrul obișnuit al poeziei tinere actuale. Iftime a apreciat în special faptul că Toni nu cade în capcana ironiei facile sau a textelor diluate, menținînd o gravitate constantă și o stăpînire a mijloacelor de expresie care oferă greutate poemelor.
Toni vine cu o propunere… e o poezie bună. S-a scris mult ironic la noi, s-a scris mult pe poantă, s-a scris mult diluat. […] E o propunere care cred că trebuie să ne dea de gîndit. — Constantin Iftime
Gabi Mitan a atras atenția asupra insuficientei prelucrări în textele lui Toni Chira, punctînd că prospețimea lor lasă la vedere construcții previzibile și imagini de o brutalitate directă care riscă să cadă în banalitate. El a observat că anumite reflecții despre durere par preluate din fluxul comun al internetului, avertizînd că această lipsă de filtrare artistică poate sufoca potențialul poemelor prin utilizarea unor clișee emoționale neșlefuite.
E un text pe care îl vezi peste tot, cred că l-am citit online și peste tot: durerea doar te macină și atît. Asta infuzează involuntar o nuanță de banalitate în text. — Gabi Mitan
Critica lui Radu Nițescu: Problema instanțelor și a „Voi”-ului abstract
Una dintre cele mai pertinente perspective ale serii a fost oferită de intervenția poetului Radu Nițescu, care a pus degetul pe o problemă de coerență a vocii lirice în textele lui Toni Chira. Nițescu a identificat trei instanțe în grupajul citit, însă a insistat pe lipsa de contur a uneia dintre ele.
Conform analizei lui Nițescu, poezia lui Chira navighează între:
- Eul liric („Eu”): Vocea care suferă, care se dezintegrează și care analizează trauma.
- Partenera („Tu”): O prezență feminină adesea idealizată sau, dimpotrivă, responsabilă de o formă de abandon, dar clar definită în spațiul intim.
- Colectivitatea ostilă („Voi”): Aceasta este instanța care a ridicat semne de întrebare.
Nițescu a subliniat că, în timp ce „Eul” și „Tu”-ul sunt ancorate în realitatea poemului, acest „Voi” căruia autorul îi reproșează ipocrizia și lipsa de umanitate rămîne un concept abstract.
Nu înțeleg la cine te referi cînd spui voi. Nu-mi dau seama dacă e vorba despre lumea întreagă, un anume grup de oameni sau despre prietenii tăi. — Radu Nițescu
Funda critică
Perspectiva lui Radu a fost completată de observațiile Domnicăi Drumea, ale Ioanei Tătărușanu și ale subsemnatului. Am căzut de acord asupra necesității „pauzelor de respirație”. Atît în proza lui Pleșa, cît și în poezia lui Chira, densitatea suferinței și a absurdului este atît de mare încît cititorul riscă o „implozie”. Sfatul general a fost de a alterna momentele de tensiune maximă cu zone de „lumină” sau acalmie, pentru a permite mesajului critic și emoțional să se așeze.
Domnica Drumea a propus o perspectivă de sinteză în plus, imaginînd o fuziune în care personajele lui Toni Chira ar putea fi integrate în universul birocratic și anxiogen creat de Ion Pleșa.
Proza mi-a amintit foarte mult de Boris Vian și mi se pare că e un Boris Vian social. […] Eu aș fi adus personajele lui Toni în proza de dinainte, adică aș personaliza toată lumea aceea. — Domnica Drumea
Ediția a patra a confirmat rolul Cenaclului Mariana Marin de laborator literar: un spațiu unde textul este descusut cu onestitate, oferind autorilor șansa de a vedea unde discursul lor comunică și unde se blochează în propriile abstracțiuni.
Ca de obicei, Andreea Retinschi a surprins în imagini atmosfera întregii seri:
