Timp de două zile, la Alba Iulia, prozatori, critici și istorici literari au încercat să răspundă unei întrebări aparent simple: încotro merge romanul românesc? Răspunsurile au fost diferite, uneori contradictorii, dar din succesiunea lor s-au conturat câteva dintre tensiunile esențiale ale prozei de astăzi: individ și istorie, memorie și prezent, intimitate și spațiu social, libertate și canon, piață și valoare.
Uniunea Scriitorilor din România, Consiliul Județean Alba și Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba au organizat, în zilele de 25 și 26 septembrie 2026, cea de-a XIX-a ediție a Colocviilor Romanului Românesc Contemporan. Întâlnirile s-au desfășurat în Sala Senatului Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, partener al evenimentului.
Tema ediției, „Tendințe actuale ale romanului românesc”, a adus la aceeași masă prozatori și critici literari. Au participat, în calitate de conferențiari, Adrian Alui Gheorghe, Hanna Bota, Gabriel Chifu, Daniel Cristea-Enache, Cristian Fulaș, Gheorghe Glodeanu, Mihai Măniuțiu, Mircea Mihăieș, Angelo Mitchievici, Olimpiu Nușfelean, Antonio Patraș, Ovidiu Pecican, Andreea Răsuceanu, Vasile Spiridon, Adrian Tudurachi, Răzvan Voncu și Varujan Vosganian. Moderatorul celor două sesiuni a fost Cristian Pătrășconiu.
Ajunse la ediția a XIX-a, colocviile și-au confirmat și de această dată una dintre funcțiile cele mai importante: aceea de a crea un spațiu de dialog între cei care scriu roman și cei care îl citesc din perspectiva criticii și a istoriei literare.
Încă din prima zi a devenit limpede că termenul din titlu, „tendințe”, urma să fie pus el însuși sub semnul întrebării. Romanul românesc contemporan nu pare să se miște compact într-o singură direcție. Dimpotrivă, una dintre calitățile sale actuale, observa Mircea Mihăieș, este tocmai diversitatea. Literatura este puternică atâta vreme cât autorii nu „se înghesuie pe același culoar”, spunea criticul, considerând că romanul românesc se află astăzi într-o formă bună tocmai prin diferența dintre vocile sale.
De aici avea să pornească, implicit, una dintre liniile de forță ale colocviilor: romanul nu mai poate fi descris printr-o formulă dominantă.
Andreea Răsuceanu a vorbit despre revenirea unei disponibilități pentru construcțiile ample și despre recuperarea unor istorii colective, după o perioadă în care o parte importantă a prozei tinere privilegiase experiența imediată, biograficul și universul individual. Romanul începe din nou să pună existența individuală în legătură cu ceva mai vast: memoria familială, istoria, migrația, criza ecologică, destrămarea comunităților, raportul cu natura; și nu musai prin revenirea la romanul monumental, ci prin recâștigarea capacității sale de a construi o lume.
Aceeași schimbare de perspectivă apărea, într-un limbaj diferit, în intervenția Hannei Bota. Ea a preferat termenului „tendințe” ideea de tensiuni: între individ și istorie, între memorie și arhivă, între realitate și ficțiune, între local și global. Hibridizarea și permeabilitatea ar fi, din această perspectivă, mai potrivite pentru a descrie romanul actual decât apartenența la o școală sau la un program. Istoria mare, observa Hanna Bota, poate trece astăzi prin familie, corp, traumă, obiecte și tăceri, fără să mai fie neapărat reconstruită frontal.
Portretul și fundalul
În dimineața celei de-a doua zile, una dintre cele mai fertile metafore ale colocviilor a venit în intervenția președintelui Uniunii Scriitorilor din România, Varujan Vosganian.
„Istoria este o interacțiune între portret și fundal”, a spus acesta, pornind de la pictură și de la raportul dintre figura umană și spațiul care o înconjoară. Sunt epoci în care portretul domină și epoci în care fundalul devine atât de puternic încât începe să absoarbă individualitățile.
Aplicată literaturii române, imaginea conduce la o observație incomodă. Dacă perioada interbelică a fost, în lectura lui Varujan Vosganian, una a portretelor puternice, deceniile postbelice și, în parte, perioada de după 1989 a fost dominată mai curând de fundal; nu fiindcă ar fi lipsit scriitorii importanți, ci pentru că epocile pot exercita asupra lor o presiune care uniformizează, acoperă, „aglutinează”.
De aici și formula propusă de președintele USR pentru textul său: „Îmblânzirea romanului”. Romanul românesc a ocolit adesea tocmai zonele de maximă tensiune ale realității recente, iar provocarea generației următoare este, în perspectiva lui Vosganian, o formă de „dezîmblânzire”: redobândirea libertății de a intra în zonele dificile, riscante, inconfortabile ale istoriei și existenței.
Metafora portretului și a fundalului avea să reapară și spre finalul întâlnirii. Gabriel Chifu a nuanțat opoziția, observând că, în romanele importante, cele două nu se exclud: portretul și fundalul funcționează împreună, iar marele eveniment istoric nu intră în literatură ca document, ci filtrat prin destine individuale.
În fond, aici s-a aflat unul dintre nodurile centrale ale colocviilor: cum poate romanul vorbi despre istorie fără să devină ilustrație a istoriei?
Adrian Tudurachi a deplasat discuția spre intimitate. Relația dintre două personaje, familia, prietenia sau alcovul pot deveni, în proza contemporană, instrumente prin care realitatea socială este restituită. Intimitatea nu este contrariul socialului; dimpotrivă, poate fi dispozitivul prin care socialul devine vizibil. Comunismul, tranziția sau alte experiențe colective pătrund astfel în roman prin relațiile apropiate dintre personaje, prin felul în care acestea se iubesc, se tem, se ascund sau își construiesc propriul con de libertate.
De la eul individual la vocile unei comunități
O altă idee care a traversat cele două zile a fost ieșirea romanului din limitele… egografiei.
Răzvan Voncu a propus formula „romanului-arhipelag”, pornind de la experiența polifonică a lui Soljenițîn: romanul ca spațiu în care experiența individuală intră în dialog cu vocile unei întregi comunități. În această perspectivă, Cartea șoaptelor a lui Varujan Vosganian devenea un exemplu relevant: vocea autobiografică se extinde către memoria unei comunități persecutate și, mai departe, către experiența umană a suferinței. Pentru Răzvan Voncu, această formulă fragmentară și polifonică poate fi identificată, în registre diferite, la mai mulți dintre prozatorii români importanți de astăzi.
În alt registru, Mihai Măniuțiu a mutat discuția spre celălalt capăt al ecuației: cititorul. De ce scriem și, mai ales, pentru cine? Într-o cultură cu un public restrâns al literaturii, autorul riscă să nu-și cunoască aproape deloc cititorul. Măniuțiu a formulat această incertitudine cu umor: după „săracul cititor”, asaltat de nevoia autorilor de a se exprima, vine și „săracul autor”, care scrie fără să poată ști cu adevărat cine îl așteaptă la capătul cărții.
Răspunsul său rămânea însă unul profund literar: textul trebuie să captiveze și să farmece, iar povestea rămâne una dintre resursele fundamentale ale prozei.
Ovidiu Pecican a urmărit, în schimb, mutațiile personajului contemporan: destrămarea unor reprezentări tradiționale ale maternității, precaritatea urbană, corporalitatea, sexualitatea, criza masculinității, apariția personajului corporatist sau migrant. Cu o rezervă însă: multe dintre formulele pe care literatura română le descoperă astăzi au deja genealogii consistente în proza și cinematografia occidentală. Problema originalității a rămas astfel prezentă, uneori discret, alteori explicit, în mai multe intervenții.
Romanul și „mizele mari”
Spre finalul celei de-a doua sesiuni, Angelo Mitchievici a formulat una dintre observațiile care sintetizau poate cel mai bine neliniștile colocviilor: în romanul românesc actual sunt încă prea puțin reprezentate marile mize, nu numai în plan tematic, ci și în cel al construcției.
A invocat cărți care își asumă un asemenea risc, între care romanele lui Gabriel Chifu, dar și Cartea șoaptelor și Orbitor, și le-a pus în relație cu modele ale literaturii universale, de la Războiul sfârșitului lumii la Un veac de singurătate. A scrie un roman cu miză mare nu garantează reușita. Dimpotrivă, presupune un risc mai mare. Dar tocmai de aceea, observa Angelo Mitchievici, atunci când asemenea cărți există, ele trebuie recunoscute și discutate ca atare.
Această idee s-a întâlnit, într-o bună măsură, cu reflecția lui Varujan Vosganian despre „dezîmblânzirea” romanului. Prin întoarcerea la monumental-cu-orice-preț și/sau prin obligația de a transforma romanul în cronica marilor evenimente? NU. Dar prin recuperarea riscului literar: riscul temei, al formei, al complexității și al unei priviri care nu se mulțumește cu ceea ce este imediat disponibil? DA.
Dar cine mai face harta?
Una dintre cele mai polemice intervenții i-a aparținut lui Răzvan Voncu și a privit nu romanul propriu-zis, ci critica romanului.
Dacă piața editorială publică tot mai mult și dacă publicitatea tinde să ocupe locul selecției, critica ar trebui, în opinia sa, să-și recapete funcția de orientare și evaluare. Răzvan Voncu a vorbit despre slăbirea examenului critic și despre riscul ca întâmpinarea editorială să funcționeze tot mai mult după logica publicității, nu după aceea a unei hărți axiologice credibile. A mers până la a propune critica romanului contemporan drept posibilă temă a unei ediții viitoare a colocviilor.
Observația a dat discuției încă o dimensiune. Nu este suficient să existe romane. Este nevoie și de instituțiile culturale capabile să le citească, să le compare, să le pună în relație și să facă diferența între vizibilitate și valoare.
De altfel, Mircea Mihăieș formulase, într-un alt moment al întâlnirii, o idee care poate servi și drept concluzie: iubirea pentru literatură nu exclude luciditatea. O presupune.
Un roman fără o singură direcție
După două zile de comunicări și discuții, imaginea romanului românesc contemporan a rămas inevitabil incompletă. Poate că acesta este și rezultatul cel mai onest.
Nu există o singură tendință. Există revenirea istoriei, dar și explorarea intimității. Există memoria individuală și memoria comunităților. Există autoficțiune, document, fantastic, roman familial, roman al migrației, construcții ample și proză concentrată asupra corpului sau a experienței imediate. Există dorința de a recupera mize mari și, simultan, suspiciunea față de orice formulă care ar pretinde să ofere din nou un model unic.
Romanul românesc nu pare, prin urmare, să ducă lipsă de formule.
Întrebarea care a rămas în aer la Alba Iulia? Cât de mult din lumea în care trăim reușesc aceste formule să transforme în literatură? Și în ce măsură contează acest lucru?
La ediția următoare, Colocviile Romanului Românesc Contemporan ajung la numărul XX. După aproape două decenii de întâlniri la Alba Iulia, întrebarea despre roman rămâne deschisă. Ceea ce, pentru o specie care trăiește din întrebări și din lumi încă neterminate, e un fapt deloc mărunt.
Dezbaterea de la Alba Iulia va continua și în paginile revistei România literară. În numărul următor va apărea un dosar tematic dedicat ediției a XIX-a a Colocviilor Romanului Românesc Contemporan, care va reuni și va dezvolta o parte importantă dintre luările de poziție, intervențiile și reflecțiile formulate în cele două zile. Vom reveni, odată cu apariția dosarului, cu linkuri către texte, detalii despre conținut și reperele esențiale ale acestei continuări editoriale a colocviilor.
