Ca să încep cu sfârșitul: luna iunie s-a încheiat pentru mine cu tracul drumului către Budapesta. Am condus de-a lungul multor drumuri lungi, de la București la Iași sau de la Cluj la Iași, nemaivorbind de drumurile București–Târgu Mureș și retur ori București–Cluj și retur. Totuși, Budapesta e foarte departe, așa că am vorbit cu Ema să pornesc miercuri, să dorm la Cluj și apoi să-mi continui drumul a doua zi.
Fac drumul acesta (și probabil că tocmai aici se află sursa tracului) pentru că, acum o lună și jumătate, în perioada poate cea mai neagră a vieții mele, am primit un email de la Anna Szabó T., poetă și curatoare a Vilei Esterházy, care m-a întrebat dacă aș dori să petrec o lună în vilă. Aceasta a fost transformată anul trecut într-o rezidență pentru scriitori, iar eu sunt al patrulea rezident, după Zoltán Danyi, scriitor maghiar, Lola Gruber, scriitoare din Franța, și Ennis Ćehić, scriitor de origine bosniacă stabilit în Australia. Sunt așteptați aici și traducătorii în românește și în alte limbi ai literaturii maghiare.
Scriitorul care poate lucra aici timp de o lună sau două primește două mese pe zi și, firește, cazare. Fără ipocrizie însă, pentru mine a fost important și, într-un fel, mântuitor faptul că Anna mi-a scris. Mă simțeam aruncat peste bord, mâhnit și singur. Emailul ei m-a liniștit: totuși, nu sunt singur pe lumea asta.
Casa este administrată de Miklós Vámos, scriitor și el, cu care am căzut de acord să vin în iulie. Așa că, pe 1 iulie, am pornit din București, iar pe 2 am ajuns la Budapesta.
A trebuit să fac așa și pentru că, în perioada 25–29 iunie, am fost cu Ema la Casa Scriitorilor de la Neptun și am avut nevoie de măcar o zi ca să mă reculeg și să-mi fac bagajul.
La Neptun a fost vreme minunată, cu excepția unei zile în care a suflat un vânt puternic. Ne-am simțit foarte bine în grădina fermecătoare unde se mănâncă și ne-am relaxat total. Ne-a făcut plăcere că n-au fost mulți oameni pe plajă: inițial ne temeam de „prosop peste prosop”, dar n-a fost cazul.
Cea mai mare bucurie mi-a făcut-o însă Marin Mălaicu-Hondrari, care m-a sunat duminică, 28 iunie, să mă întrebe cum s-a întâmplat să nu mai fiu la Matca și cum mă descurc acum. Cu vocea lui de bariton fumat și cu empatia lui nedisimulată, m-a uns pe suflet.
În ce privește marea, am avut termen de comparație. Între 5 și 12 iunie am fost la Platamonas, fosta Herakleion, la Turnirul de Poezie organizat de Uniunea Scriitorilor în colaborare cu ICR. Am pornit cu autocarul pe 5, la ora 5.30, și am ajuns la Platamonas pe la opt seara. Drumul s-a lungit dincolo de durata lui „normală”, pentru că podul de la Giurgiu era închis și a trebuit să mergem prin Craiova.
Ajunși acolo, numai la poezie nu ne-am gândit. Am luat cina și am leșinat în pat, iar a doua zi a început primul tur al turnirului. Era ca un campionat mondial: am „jucat” și urma să „picăm” sau să ne calificăm. Din fericire, eu am ajuns în finală; ba, mai mult, am primit, împreună cu minunata Alina Simona Constantin, premiul special, în timp ce marele premiu a fost câștigat de Amelia Stănescu și Ferenc André.
Am fost noi, cei de la Filiala Mureș, împreună cu cei din echipa comună a filialelor Galați și Constanța. Hotelul ne-a cucerit în pofida gălăgiei care, din când în când, ne făcea capul calendar (câteva party-uri și un grup de copii), iar plaja și marea au fost excelente. Îmi amintesc cum căutam din priviri bandana albastră a lui Varujan Vosganian în apă; pentru mine, ea devenise simbolul președintelui Uniunii.
Întorși acasă, după câteva zile am plecat spre Cluj să-mi lansez volumul de poezie Țărână vie. A fost un drum lung și acela, dar și deosebit de îmbucurător: trecuse multă vreme de când Ema mai putuse veni cu mine în Ardeal. Acum s-a întâmplat din nou.
Când merg la Cluj, îmi vizitez mama și fratele și mă întâlnesc cu fiica mea și cu nepotul meu, David. Fata mea vine de la Gilău cu mașina, cu David în cârcă, iar asta mă liniștește: simt că, totuși, am făcut ceva bun în viață, că n-am lăsat în urmă doar femei în lacrimi oriunde am umblat.
Între timp, m-am apucat de traducerea romanului lui Adrian Popescu, Cortegiul magilor. Împreună cu Béla Markó organizăm de câțiva ani un eveniment intitulat Interferențe, la Târgu Mureș, în cadrul căruia se ține mereu o conferință, se acordă câteva premii și se citesc versuri. Iar poate că încununarea lui o reprezintă cele două titluri pe care le traducem anual, unul în maghiară și unul în română. Până acum au apărut cărți de Dan Stanca, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Chifu, Ovidiu Genaru și Horia Gârbea, respectiv de Imre József Balázs, Gábor Vida, Zsolt Karácsonyi, Gábor Szántó T., Vince Fekete și Róbert Csaba Szabó, traducătorii fiind Gabriella Koszta, Kocsis Francisko și yours truly.
Să nu uit cărțile. Am început romanul prietenului meu talentat, Bogdan Crețu, Și fumul se ridica la cer, un tablou amplu al vieții românești de-a lungul unui secol, și am cumpărat cartea lui Filip Florian, Medie aritmetică. Cea din urmă mi se pare că va rezona cu mine, mai ales la capitolul singurătate și tăcere.
Așa că hai să tac, până la urmă.
