Hărți neastîmpărate | Privire critică asupra Congresului ALGCR 2026 de la Timișoara

Un congres (o conferință națională) își produce, de regulă, două corpuri. Primul este evenimentul propriu-zis: sălile, vocile, secțiunile paralele, întrebările, întîlnirile de pe coridor, comunicările care captează sala și cele peste care oboseala după-amiezii își așază inima veşnic nepotolită şi flămândă. Al doilea corp se formează ulterior, din cronici, polemici, mărturii, fotografii, omisiuni și interpretări – corpul receptării, uneori mai rezistent decît evenimentul pe care îl prelungește.

Congresul anual al Asociației de Literatură Generală și Comparată din România (ALGCR), desfășurat între 9 și 11 iulie 2026 la Universitatea de Vest din Timișoara, sub titlul „Hărțile literaturii. Frontiere, margini, literaturi de graniță”, și-a construit deja primul corp. Programul a reunit peste șaizeci de comunicări, conferința plenară susținută de Adriana Babeți și Alexandru Condrache, prezentarea unui volum dedicat lui Mircea Martin, premiile ALGCR și trei zile de conversație comparatistă pe steroizi.

Al doilea corp se află încă la început. Ecoul public imediat a rămas, previzibil, mai ales instituțional și comunitar. Conturile UVT au consemnat densitatea programului, participarea cercetătorilor și prezența noii generații. Presa culturală și editurile au preluat în special lista premiilor. Observator cultural a publicat rezultatele, Editura Polirom a semnalat premiul obținut de Marcel Tolcea, iar Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” a prezentat distinct volumul Platforme ale memoriei, coordonat de Andreea Mironescu și Mihai Iovănel. Nu s-a conturat încă, în spațiul public accesibil, o contra-receptare: o polemică, o cronică independentă amplă sau o evaluare care să discearnă între mizele, reușitele și automatismele congresului.

Aici își poate găsi locul articolul de față. Nu pentru a dubla albumul oficial și nici pentru a transforma programul într-o succesiune ceremonioasă de nume și titluri. O reuniune critică merită, la rîndul ei, o lectură critică. Iar cel mai bun punct de pornire îl oferă intervenția care a pus sub semnul întrebării premisa întregului congres.

Un congres despre hărți începe prin sfîșierea hărților

Prima secțiune a comunicărilor purta titlul „Hărți și contra-hărți”. Prima comunicare, susținută de Călin-Andrei Mihăilescu, se numea fix Contra-hărți. Poziția ei în program îi conferea deja o funcție inaugurală. Conținutul comunicării arată însă că nu avem de-a face cu obișnuita introducere teoretică prin care se stabilesc definiții, se retrasează bibliografii și se stabilesc cumințele coordonatele discuției. Mihăilescu deschide scena, la propriu.

Sub un reflector rozaliu apare o stripteuză învelită într-o hartă pe care o sfîșie tacticos de-a lungul meridianelor, al paralelelor. Intră apoi clovnul lui Kafka, Oscar Wilde proclamă prin megafon că nu se uită la hărți pe care nu apare Utopia, Borges împinge în scenă împăratul cu harta imperiului la scară unu la unu, iar Beckett traversează fundalul purtînd o umbrelă pe care se distinge harta vidului. Urmează geocriticii, Moretti, Westphal, Soja, Tally, apoi distribuitorii literaturii lumii, Casanova, D’haen, Damrosch și din nou Moretti, de data aceasta cu Goethe și Weltliteratur pe pancartă. Cînd lumea se așază peste cărți, se prelinge, le umple de „lapte, zoaie și unt topit”, iar cortina cade peste spectacolul ratat.

Literatură în sens tare, așa deci, nici pe departe ornament literar aplicat unei demonstrații academice. Ideile, deși temeinic depozitate în text, sînt puse în scenă, seduse, caricaturizate, urmărite etimologic și zorite să danseze. Discursul înaintează prin coliziuni verbale, schimbări bruște de registru, aluzii, anecdote și (scurt)circuite culturale. De la Heidegger la Uber, de la Descartes la Vaslui, de la Zenon la Rașelica Nachmanson, traseul se dezminte de orientări liniare. Nici n-ar putea face asta fără să-și trădeze teza.

Mihăilescu suspectează impulsul cartografic însuși, voința de a transforma diferența concretă într-o reprezentare administrabilă. (You can quote me on that 🤓)

„Harta e o reprezentare care își ascunde propria criză.” Reprezentarea taie, selectează, exclude și își camuflează operațiile sub aparența obiectivității. Geometria devine géo-maîtrise, stăpînire a pămîntului, iar cartograful se instalează ca reprezentant politic al teritoriului. Harta e văduvită de inocență în raport cu lumea. O ordonează și o supune.

Din această perspectivă, expresia „hartă literară” conține deja o primejdie. Literatura este tratată ca teritoriu asupra căruia metoda își exercită jurisdicția. Sub teritoriu este așezat un subjectum explicativ: intenția autorului, sistemul formal, clasa, națiunea, codul poștal, genul, etnia, inconștientul, pînă deunăzi colonizatul, piața, ideologia. Deasupra vine metoda, care își verifică prin text propriile presupuneri. Între cele două, literatura riscă să dispară. Formula lui Călin Mihăilescu este scurtă și nemiloasă: „textul literar devine pretextul metodei”.

Adevărata miză a prelegerii nu constă într-un refuz pueril al teoriei, pentru că nu pledează pentru o lectură inocentă, eliberată miraculos de concepte. O asemenea lectură ar fi – găsesc – o altă utopie metodologică. Mihăilescu denunță momentul în care metoda se transformă în sistem autosuficient și încetează să mai audă singularitatea lucră(tu)rii. Categoriile devin monumente așezate pe soclul unor diferențe vădit ruinate.

Textul își performează demonstrația – își demonstează perfomanța? Refuză ordinea deductivă, se deschide simultan în mai multe direcții, sapă galerii laterale și calcă apăsat pe propriile urme. „Contra-harta e multiplă, e o arteziană”, susține Mihăilescu, opunînd țîșnirea arteziană ordinii carteziene. Form(ul)a prelegerii este deja o contra-hartă-în-sine: elegant instabilă, ludică, erudită, histrionică, imposibil de redus la un expozeu cu idei numerotate.

În final, contra-harta primește cea mai simplă definiție posibilă: nu e reprezentațională, ci expresivă; nu vine din exteriorul operei, ci se construiește în interioritatea experienței estetice. Alții, notează Mihăilescu, ar putea s-o numească lectură. Ar greși puțin spre deloc.

Prin această deplasare, Contra-hărți devine cadrul critic ideal pentru întregul congres. Comunicările pot fi recitite pornind de la întrebarea pe care textul o lasă în urmă: harta schimbă lectura sau înlocuiește lectura? Face vizibile diferențele ori le nivelează? Descoperă un teritoriu, îl produce, îl colonizează sau îl sacrifică?

Cele mai bune intervenții ale congresului au fost, cel puțin în proiectul lor intelectual, cele în care harta a început să tremure (vibreze?). În cele ce urmează voi prezenta cîteva asemenea intervenții, în dulcele stil clasic al adnotării. Criteriile țin de apropieri geografice, ideologice, poate, afective, dar nu ridică pretenția cuprinderii. În bună măsură, și obiectul, și subiectul atenției sînt supuse curiozității subsemnatului, la rîndu-i nepotolită și flămîndă. Vă salută acest buzoian bogzian.

Timișoara și contradicția fertilă a frontierei

Alegerea Timișoarei a conferit temei o densitate pe care altă geografie academică ar fi obținut-o nu la fel de abitir (sic!). Congresul a avut loc în contextul aniversării a șapte zeci de ani de învățămînt filologic la Universitatea de Vest 🙌, iar ALGCR revenea în orașul în care Asociația de Literatură Comparată din România fusese înființată (1997).

Banatul este unul dintre spațiile în care ideea de frontieră își arată cel mai clar ambivalența. Frontiera separă, dar și filtrează; restricționează, chiar dacă produce contacte; stabilește identități și, în același timp, le împiedică să se fosilizeze. În asemenea locuri, mai multe lumi ajung să ocupe același teritoriu fără să se topească definitiv nici unele în celelalte, nici dînsele-ntr-însele.

Programul a exploatat această poziție prin secțiuni dedicate Banatului și Timișoarei, Europei Centrale, identităților excentrice, literaturilor transnaționale, exilului și memoriilor violenței. În aceeași zi puteau fi discutate multiculturalismul bănățean și colonialismul de așezare, autorii de „superpoziție”, geografia mahalalei bucureștene, memoria fostei Iugoslavii sau cartografiile literare ale Bucovinei.

Există, desigur, riscul ca o temă generoasă să devină o umbrelă administrativă sub care încape mai totul, adică mai orice. „Frontiera”, „marginea”, „liminalitatea” și „cartografia” sînt concepte de o elasticitate suspectă. Tocmai de aceea, criteriul propus de Mihăilescu este cît se poate de util: contează comunicările în care vocabularul spațial produce diferență interpretativă pe bune.

Atlasul pogorît din bibliotecă

Conferința plenară susținută de Adriana Babeți și Alexandru Condrache, Atlasul locurilor uitate. Istoria unei aventuri, a oferit o contrapondere fertilă scepticismului din Contra-hărți.

Proiectul pornește de la Dicționarul romanului central-european din secolul XX, cercetare academică de amploare, și îl transformă în suportul unei călătorii prin Serbia, Slovenia, Bosnia, Croația, Ungaria și România. Spațiul ficțional al romanelor lui Ivo Andrić, Joseph Roth, Méliusz József, Danilo Kiš, Livius Ciocârlie sau Dubravka Ugrešić este confruntat cu locurile reale ale momentului prezent. Dincolo de locul pe hartă al unui oraș menționat într-un roman, rămîne întrebarea: ce poate fi recuperat din memoria lui ficțională și ce s-a pierdut între timp?

Aici comparatismul chiulește de la bibliotecă dar nu-și abandonează instrumentarul. Harta încetează să fie imagine și devine traseu, corp expus drumului, aparat multimedia, jurnal, memorie. Locanta refuză a confirma servil literatura, iar literatura nu funcționează ‘neam ca ghid turistic. Cele două spații se contrazic, se completează.

Proiectul Babeți-Condrache evită tocmai prin această dimensiune experiențială una dintre capcanele semnalate de Mihăilescu: harta nu pretinde că închide teritoriul. Harta înregistrează disparițiile, fracturile, supraviețuirile. Atlasul devine o formă de arheologie afectivă în care cercetarea se lasă, nu fără rigoare, modificată de obiectul cercetat.

În loc să anuleze diferența dintre hartă și teritoriu, proiectul dăinuie pornind de la distanța dintre ele.

După Moretti: periferia nu mai așteaptă formele centrului

O altă direcție majoră a congresului a privit revizuirea modelului centru-periferie. Timp îndelungat, istoria literară comparată – din cîte mi se șoptește în cască – a descris circulația formelor printr-o logică aproape imperial(ist)ă: centrul inventează, periferia importă, adaptează și, de fiecare dată, întîrzie.

Comunicarea Andreei Mironescu, Noi geografii globale ale romanului: ce urmează după modelul morettian?, a abordat frontal insuficiența acestui sistem. Pornind de la limitele recunoscute de Franco Moretti în propriul model, cercetătoarea propune trecerea de la genurile naționale la genurile mondiale, al căror spațiu de producție este arena globală.

Exemplul ales este romanul memoriei, apărut prin interacțiunea unor climate istorice care nu pot fi subordonate unei singure metropole culturale: post-Holocaustul, decolonizarea și sfîrșitul dictaturilor din Spania, America Latină și Europa de Est. Depășind receptarea lor ca puncte terminale ale difuziunii, periferiile participă la producerea formei și la reorganizarea sistemului.

Există aici o tensiune productivă cu perspectiva lui Mihăilescu. Mironescu continuă să lucreze cartografic și sistem(at)ic, însă modelul nu are un singur centru, iar direcția influenței nu este univocă. Harta capătă mai multe surse de energie. Periferia începe să producă lumea în loc să-i caute aprobarea.

Faptul că volumul Platforme ale memoriei. Romanul în postcomunismul românesc, coordonat de Andreea Mironescu și Mihai Iovănel, a primit unul dintre premiile speciale ALGCR completează mustos această intervenție. Cartea analizează peste două sute de romane și urmărește dinamici generaționale, mecanisme editoriale, ideologii ale memoriei și circulația lor internațională. Premiul prelungește, deci, una dintre întrebările centrale ale congresului: prin ce rețele se transformă experiențele locale în forme globale?

În aceeași familie conceptuală se înscrie intervenția lui Radu Pavel Gheo despre „autorii de superpoziție”, scriitori care aparțin simultan mai multor culturi, limbi sau literaturi. Panait Istrati, Paul Celan, Andrei Codrescu și Anamaria Beligan devin exemple ale unei identități literare care continuă să existe în mai multe spații deodată. Traducerea, autotraducerea, transferul tematic și reintegrarea culturală arată că frontiera nu este întotdeauna o linie traversată sau, ferească monstrul de spaghete zburătoare, încălcată. Uneori este condiția permanentă a unei lucrări.

La rîndul ei, Roxana Rogobete a formulat contradicția fundamentală a oricărei hărți a Europei Centrale: harta cere limite, în vreme ce Europa Centrală se definește prin inerenta lor porozitate. Orașele-palimpsest, identitățiile suprapuse, limbile care nu coincid cu naționalitatea și moștenirile imperiale fac imposibilă o delimitare fără rest. Comunicarea distinge între limita geografică, limita identitară și limita metodologică, cea din urmă referindu-se chiar la simplificarea constitutivă produsă de orice reprezentare bidimensională.

Dintre comunicările generației tinere, intervenția Ioanei Tătărușanu, Periferialitatea plurală a romanelor mahalalei în modernismul românesc, se distinge prin felul în care refuză să trateze marginalitatea drept categorie unică și comodă. Periferialitatea plurală blochează romantizarea marginii. Mahalaua nu este o rezervă de autenticitate și nici o identitate opusă perpetuu centrului corupt. Este un nod de condiționări sociale, estetice, urbaniste și instituționale. Forța demonstrației stă în refuzul inocenței.

Aici, geocritica își recunoaște fisurile. Harta rămîne necesară, dar nu mai are (ne)voie să uite ceea ce pierde.

Angelo Mitchievici: harta scrisă de aventură

În Harta aventurii și literatura lumii: Mateiu I. Caragiale și Corto Maltese, Angelo Mitchievici a ales o comparație cu potențial spectaculos: hagialîkul lui Pantazi din Craii de Curtea-Veche și una dintre aventurile navigatorului creat de Hugo Pratt.

Întrebarea de plecare ridică, cel puțin subsemnatului, cel puțin o sprînceană: poate aventura să creeze o hartă? Geografia fizică oferă repere recognoscibile, însă imaginația modifică relieful. Emoția, hazardul, exoticul, contemplația și descoperirea de sine construiesc un alt soi de spațialitate. Călătoria părăsește harta; aventura trasează harta în timp ce o parcurge.

Comparația dintre Pantazi și Corto Maltese funcționează fiindcă nu propune o influență căutată și nici nu reduce vreunul dintre personaje la ilustratorul celuilalt. Cele două universuri intră în rezonanță printr-un anumit mod de a locui lumea: melancolic, inițiatic, senzual, deschis întîmplării.

Mitchievici readuce astfel în interiorul unei dezbateri dominate de putere, identitate și metodă o dimensiune pe care geocritica riscă să o piardă cu totul: pura plăcere a spațiului imaginar. Sigur, da, hărțile au consecințe politice, dar sînt purtătoare și de dorință. Unele împart teritorii; altele provoacă plecarea.

Dintre comunicările congresului, aceasta se apropie poate cel mai mult de contra-harta lui Mihăilescu, deși pornește de la cu totul altă tradiție critică. Harta aventurii nu precedă opera, nu îi administrează sensurile: e un produs al experienței literare, al hazardului, al lecturii.

Pantazi și Corto Maltese nu urmează granițe. Le fac să apară.

Vasile Spiridon: geografia, un destin critic

Comunicarea lui Vasile Spiridon, Frontierele imaginarului (Cornel Ungureanu), a oferit congresului și o necesară genealogie românească a gîndirii spațiale.

Cornel Ungureanu apare aici nu ca beneficiar local al unei geocritici importate, ci ca autor al unei metode dezvoltate prin contact îndelungat cu spațiile, arhivele și destinele literare ale Europei Centrale. În lectura lui Spiridon, criticul bănățean înlocuiește axa cronologică tradițională a istoriei literare cu cea spațială. Succesiunea generațiilor și curentelor cedează locul vecinătăților, interferențelor, migrațiilor și memoriilor locale.

Conceptul de „Mitteleuropa periferiilor”, cu bemol pe Banat și Transilvania, descrie un spațiu în care identitățile multiple devin principiul organizator al culturii. Esteticul și topograficul se hrănesc reciproc, iar literatura română de graniță intră în conversație cu miturile, traumele și destinele Europei Centrale.

Meritul lui Cornel Ungureanu, așa cum se desprinde din rezumatul lui Spiridon, constă și în stilul critic – dacă nu cumva mai ales. Rigoarea academică rămîne însoțită de o scriitură eseistică și evocatoare. Geografia literară evacuează, poate, atmosfera locurilor, dar nu pentru a obține o schemă perfectă. Păstrează surplusul, memoria, vocea și biografia.

Această dimensiune îl apropie, în mod neașteptat, de obiecția formulată de Mihăilescu. Harta poate rămîne vie numai dacă nu își canibalizează teritoriul. La Cornel Ungureanu, spațiul este o experiență acumulată prin lectură, călătorie, memorie și participare culturală.

Prezența în aceeași secțiune a comunicării Elenei Jebelean, dedicată volumului Dialoguri. Pagini de jurnal de Cornel Ungureanu, a completat această perspectivă. Geografia publică a criticului era dublată de o hartă intimă, alcătuită din prietenii, scrisori, despărțiri, dialoguri și jurnalul ultimei luni petrecute alături de mamă. Frontiera devenea aici „vama dintre lumea cu dor și cea fără dor”.

În fond, cu riscul de a mă repeta, nici o geografie literară nu este completă fără geografia pierderilor sale.

Memoria nu este o margine inocentă

Un merit major al congresului a fost faptul că periferia nu a fost supusă idealizării sistem(at)ice. Marginea poate produce rezistență, invenție și identități plurale. Poate produce și mistificare, violență, dapăi (sic!) capital simbolic.

Comunicarea Amaliei Bodac, Frontierele tensionate ale memoriei: literatura carcerală legionară, pornește de la statutul memorialisticii ca gen de graniță, situat între literatură și document. Studiul urmărește memoriile de sorginte legionară despre detenția comunistă și analizează modul în care suferința este reorganizată prin construcții hagiografice, scenarii mesianice, interpretări biblice și strategii de reabilitare doctrinară.

Dumitru Bordeianu, Virgil Maxim și Ioan Ianolide devin cazurile prin care se poate observa apariția unei „hagiografii colective”, transformată ulterior în cult al „sfinților închisorilor”. Trauma, deși documentată sîrguincios, e reînscrisă într-o ideologie care ambiguizează faptele și convertește pedeapsa în legitimare martirică.

Intervenția este importantă fiindcă refuză opoziția comodă dintre centrul opresiv și marginea autentică. Victima unui sistem poate continua să poarte imaginarul violent al altuia. Memoria suferinței cere empatie, doar că empatia nu suspendă examenul critic.

Într-o altă zonă, Doris Mironescu a discutat violența, obscenitatea și „masculinitatea de protest” din romanul basarabean douămiist. La autori precum Alexandru Vakulovski sau Dinu Guțu, alteritatea estică este negociată între moștenirea sovietică și naționalismul panromânesc. Argoul interlop, alcoolul, drogurile și violența produc o identitate literară recognoscibilă, însă pot funcționa și ca formă de capital transcultural, una eficientă pe piața internațională.

Periferia poate fi, așadar, performat(iv)ă. Poate deveni stil, marcă și marfă. Centrul consumă hulpav alteritatea pe care pretinde că o descoperă.

Titlul comunicării Ralucăi Dună, Cazul Rolf Bossert: periferia germană a literaturii române – big up Aktionsgruppe Banat! –, deschide o altă problemă: literatura scrisă în România în alte limbi a fost de prea multe ori împinsă în anexe, deși legăturile ei cu literatura română sînt structurale, culturale, biografice, istorice.

În asemenea cazuri, periferia descrie granițele pe care istoria literară le-a ridicat în jurul propriei definiții.

Cînd realitatea însăși devine editabilă

Dintre comunicările cu miză contemporană directă, intervenția Alinei Buzatu, Frontierele ficțiunii: administrare, puncte de trecere, trafic, infracționalitate, propune una dintre cele mai promițătoare schimbări de scară.

Distincția tradițională dintre real și fictiv devine instabilă într-o existență compleeet saturată digital. Realul, considerat odinioară temei ontologic ferm, este virtualizat, augmentat, editat, interfațat, reprodus, transmis. El dobîndește chiar trăsături atribuite anterior numai ficțiunii. În aceste condiții, teoria trebuie să recalculeze frontierele dintre fapt, document, probă, simulare și make-believe.

Metaforele vamale – administrare, trafic, infracționalitate – exprimă conflictele actuale de jurisdicție dintre regimurile reprezentării. O fotografie poate fi probă, ficțiune sau simulare. Un document poate fi autentic, generat, editat ori scos din context. Factualitatea și ficționalitatea își comit reciproc delictele.

Într-o cultură a realităților augmentate, a imaginilor sintetice și a identităților interfațate, întrebarea nu este cum delimităm ficțiunea de realitate o dată pentru totdeauna. Miza devine administrarea responsabilă a trecerilor dintre ele. Aici, tema congresului își dovedește actualitatea dincolo de geografia literară ca atare. Frontiera nu mai separă state sau tradiții culturale. Trece prin imagine, document, corp și experiența zilnică a adevărului.

Secțiunea dedicată perspectivelor pluri-&transmediale, cu intervenții despre cinematografie, jocuri video și migrarea narațiunii anti-eroice către forme ludice, a continuat această deplasare. Literatura nu circulă exclusiv între literaturi; migrează prin imagini, interfețe, mecanici de joc și dispozitive participative.

Hărți bune, hărți rele & inflația liminalității

Coerența tematică a congresului a fost una dintre reușite. A fost și sursa unui risc major. În broșură (disponibilă pentru descărcare mai jos) se acumulează hărți, contra-hărți, spații liminale, heterotopii, deteritorializări, frontiere fluide, identități excentrice, teritorii, geocritici și cartografii. Aproape orice obiect literar poate fi reformulat în acest vocabular.

Cînd un concept explică totul, nu mai explică mare lucru.

Această inflație nu este musai o particularitate a congresului de la Timișoara. Ea apare firesc atunci cînd o direcție de cercetare ajunge la maturitate instituțională. Vocabularul său începe să se reproducă mai repede decît întrebările, iar aplicarea metodei ia locul descoperirii.

Unele dintre rezumate par să pornească de la corpus și să ajungă la concept. Altele lasă impresia drumului invers: conceptul este pregătit, iar textul literar este chemat să-l confirme. Tocmai aici lovește cel mai tare avertismentul lui Mihăilescu. Sub presiunea metodei, opera poate deveni exemplu, probă, anexă.

Congresul mi-a dovedit că nu există o singură utilizare legitimă a spațiului. Alina Bako a propus conceptul de terra incognita pentru zonele de absență, opacitate și indeterminare din romanul românesc recent. Oana Soare a discutat fostul spațiu iugoslav ca teritoriu al traumei, aproape imposibil de cartografiat din interior. Marius Conkan a urmărit injustiția spațială și deteritorializarea în reprezentările Londrei postcoloniale. Liliana Burlacu a analizat transformarea Balcicului interbelic din margine teritorială în centru artistic, fără să eludeze componenta politică a „românizării” spațiului.

Comunicările sugerează că harta devine interesantă abia cînd își recunoaște complicitățile.

O comunitate, mai multe generații

Receptarea oficială a insistat asupra dimensiunii comunitare a congresului: trei zile, peste șaizeci de comunicări, o reuniune amplă a comparatiștilor și o participare intergenerațională vizibilă. Programul de masterat „Literatură și cultură: contexte românești, contexte europene” a semnalat participarea studentelor Amalia Bodac și Elena Cuteanu, cea din urmă prezentînd o cercetare de distant reading asupra Timișoarei din Pas de deux și Punk requiem.

Acest aspect contează. Congresele academice funcționează prin idei, dar și prin mecanisme de legitimare și transmitere. Un tînăr cercetător intră într-o conversație care a început, de multe ori, mult înaintea sa, își testează instrumentele, își descoperă interlocutorii și, nu de puține ori, adversarii. O disciplină fără această circulație generațională devine muzeu al propriei vrăjeli.

Prezența cercetătorilor aflați la început de drum nu trebuie citită ca anexă juvenilă a unei reuniuni dominate de nume consacrate. În mai multe cazuri, tocmai comunicările lor au adus obiecte incomode și un plus de precizie: mahalaua, memorialistica legionară, instrumentele digitale.

Periferia generațională devine centru de interogație.

Premiile și harta vizibilității

După încheierea congresului, premiile ALGCR au avut o circulație publică mai mare decît comunicările. Este firesc. Premiul poate fi rezumat într-un titlu, o fotografie și un nume, în vreme ce o idee critică are nevoie de timp, context și argumentare. #ffs, mi-a luat o săptămînă să adun toate cele necesare pentru a scrie acest articol.

Pentru volumele apărute în 2025 au fost premiați Alexandra Ciocârlie, pentru Pe urmele lui Ulise; Marcel Tolcea, pentru Ultimul avangardist. Misterele lui Ionathan X. Uranus, „serafim și boxeur”; Alex Ciorogar, pentru debutul Ascensiunea autorului în epoca globalizării digitale; Ligia Tudurachi, pentru coordonarea volumului Pentru un stil microfonic interbelic; Andreea Mironescu și Mihai Iovănel, pentru Platforme ale memoriei.

Lista este, în sine, o hartă a preocupărilor actuale ale comparatismului – am scris corporatismului, în primă instanță – românesc: mit și călătorie, avangardă, autoritate în mediul digital, istorie medială și roman al memoriei. Deloc desprinse de tema congresului aceste premii, chiar dacă receptarea editorială le-a tratat separat.

Totuși, această diferență de vizibilitate spune ceva despre circulația cercetării umaniste. Instituțiile știu să anunțe evenimente și premii, mai puțin să pună în mișcare ideile născute în interiorul lor. Comunicările rămîn adesea între participanți pînă la eventuala publicare într-un volum pe care îl vor citi în primul rînd specialiștii.

Media sociale au produs, pînă acum, o hartă a prezenței: cine a fost acolo, cum au arătat sălile, cine a primit premii, ce programe universitare au fost reprezentate. Harta ideilor se află încă în (re)construcție.

Elogiul nuanței, după cartografii

În finalul celei de-a doua zile, programul a inclus prezentarea volumului coordonat de Iulian Boldea, Mircea Martin. Elogiul nuanței – încă mă întreb de ce a articulat hotărît primul substantiv –, cu intervenții susținute de Adriana Babeți și Călin-Andrei Mihăilescu. Poziția acestui moment în economia congresului are, de bună seamă, valoare simbolică. După atîtea centre și periferii, identități și frontiere, hărți și contra-hărți, apărea nuanța.

Nuanța-i ceea ce harta pierde întîi de toate. Ea rezistă clasificării rapide, împiedică opozițiile să se închidă, păstrează diferențele de intensitate și ambivalențele. Nu produce un teritoriu fără contururi, ci un mod mai atent de a le viziona.

În acest sens, Elogiul nuanței și Contra-hărți se luminează reciproc. Primul amintește că lectura critică nu trebuie să sacrifice diferența pentru limpezimea schemei. Al doilea transformă această vigilență într-o explozie eseistică.

Poate că adevărata contra-hartă este discernămîntul care îmbrățișează ierarhizările temeinice și, în același timp, refuză să reducă lucrurile importante la o mînuță de concepte.

Literatura nu desființează frontierele

Privit în ansamblu, Congresul ALGCR 2026 a surprins o disciplină aflată într-un proces necesar de revizuire. Literatura comparată nu mai poate însemna inventarierea influențelor dintre literaturi naționale (presupus-)stabile. Limbile, mediile, genurile, identitățile și formele circulă prin sisteme inegale. Literatura trece din roman în joc video, din jurnal în document multimedia, din exil în canon, din periferie în arena globală.

Această mobilitate nu trebuie confundată cu dispariția puterii. Cine circulă, cine este tradus, cine primește dreptul la universalitate, cine rămîne „regional” și cine desenează harta… astea sînt întrebări politice. O frontieră poroasă poate continua să fie violentă. O identitate plurală poate deveni produs de export. O mărturie a suferinței poate ascunde o operație ideologică. O hartă incluzivă poate rămîne, în fond, o formă de stăpînire.

Mihăilescu a avut inteligența de a introduce această neliniște chiar în inima reuniunii. A început prin a sfîșia harta și a sfîrșit prin a o încăleca, transformînd instrumentul ordinii într-un animal de basm.

📸 Am făcut cîteva poze