Cenaclul devine cenaclu atunci cînd își asumă și partea de secretariat, adică atunci cînd lasă urme, cînd își acceptă condiția de fapt literar nu doar trăit, ci și recuperabil. În această poziție se ascunde, poate, unul dintre pariurile cele mai frumoase ale întîlnirilor bilunare de la Centrul Cultural Armean: literatura se întîmplă în text, de bună seamă, dar și în încăpere, în ezitări, în microfoane prea fragile, în rîsete, în tăceri și în acele secunde în care textul nu știe încă dacă va supraviețui lecturii.
Sub figura tutelară a Marianei Marin, această ediție a propus o întîlnire fertilă între două experimente cu haz: proza lui Adrian Brătucu și poezia lui Gabi Mitan. Primul vine cu un instinct narativ solid, cu o plăcere a absurdului bine montat și cu un umor negru care, dincolo de simpla poantă, caută o formă de explorare prin disconfort. Gabi Mitan aduce o poezie a identității în plină combustie, în care biografia, familia, corpul, sacrul și persona poetică intră într-un circuit fertil, chiar dacă ușor instabil.
Adrian Brătucu a citit două proze, „Crematoriul Învierea” și „Măcar o zi pentru mîntuire”. În ambele, moartea este, înainte de orice, un dispozitiv narativ; pune lumea în mișcare, declanșează mecanisme administrative, familiale, ritualice, comice. În prima proză, ceremonialul funerar al incinerării alunecă treptat din solemn în grotesc, apoi din grotesc într-o farsă metafizică: cuptorul nu mistuie, mortul revine, iar sala aplaudă. Găsim aici un absurd al instituției, al procedurii și al decorului funerar devenit spectacol. În loc să închidă sensul, moartea îl compromite cu precizie scenică.
În „Măcar o zi pentru mîntuire”, registrul se schimbă ușor și se adîncește. Proza intră într-o zonă de fantastic rural, cu calendar ortodox, autorități descumpănite, morți nerevendicați, familii care adoptă cadavre și o copilărie care vede minunile fără să le separe de găini, vaci, beciuri, pruni și procese verbale. Aici umorul este încă și mai bogat pentru că nu vine din contrastul facil, poate, dintre sacru și profan, ci din conviețuirea lor firească. Satul „crede” întrucîtva în minune, dar o administrează, o ceartă, o îngroapă în livadă și, la o adică, o-mpinge hotărît la locul ei.
Miza prozei lui Adrian Brătucu stă tocmai în această capacitate de a lăsa moartea să devină, paradoxal, socială. Mortul aparține lumii de dincolo, dar și acestei lumi: vecinilor, familiei, poliției, calendarului, superstiției și limbajului. De aici și farmecul unei scriituri care pare să știe că un rîs zdravăn, deși nu anulează spaima, îi scade, măcar, temperatura. Se poate discuta, cum s-a și discutat, despre nevoia unor tăieturi, despre riscul unei structuri prea apropiate de scenariu, despre dozajul explicației și al descrierii. Dar aceste observații țin de atelierul textului, nu de lipsa lui de vocație. În fond, prozele acestea conțin deja ceva răruț: instinct lumesc.
Cu Mitan, seara a trecut din registrul narativ în cel al combustiei identitare. Poet născut în 2002, Gabi lucrează într-un atelier de decoruri pentru teatru și pregătește un volum intitulat Familia de siguranță, debut care ne promite o întreagă mitologie personală, una care astăzi se află într-un proces de construcție/deconstrucție. A vorbit despre ASE ca despre o formă de calmare a impulsului poetic, despre București ca loc de atracție și presiune, despre familie ca instituție, cadru, plasă de siguranță și, în același timp, spațiu al diferențelor sociale care pot decide o biografie înainte ca individul să o poată numi.
În poemele citite, „familia de siguranță” e un punct de nucleație în jurul căruia se strîng scene de copilărie, cartofi, frig, camere, pisici, corpuri, Dumnezeu, Canaan, prietenii, rușini, dorințe, vinovății. Poezia lui Gabi Mitan oferă senzația unei camere în care obiectele n-au fost încă așezate la locul lor, dar ard cu o intensitate disproporționată. Ici-colo, cuvintele se împing unele pe altele, unele în altele, imaginile proliferează repejor, sacrul răsare lîngă derizoriu, iar biografia devine, nu mereu, teatru interior pe repede înainte.
Unul dintre punctele cele mai interesante ale discuției a fost raportul dintre Gabi Mitan, persoana biografică, și #gabimitan, persona textuală. Această dublare poate fi fertilă: permite o ieșire din confesiunea neaoșă, creează distanță, introduce o mască și, odată cu masca, o scenă, fie ea și una micuță. Dar orice mască prea des in/convocată riscă să devină tic, iar ticul, în poezie, este repetiția care a uitat de ce e acolo. Tocmai de aceea, direcția cea mai promițătoare pare să fie nu abandonarea personajului, ci rarefierea lui, punerea lui la lucru doar acolo unde produce tensiune și nu doar efect.
Poezia lui Gabi Mitan este, în acest moment, ușor mai puternică în promisiune decît în arhitectură. Are imagini, are viteză, are o formă de neliniște autentică, are disponibilitate pentru risc. Însă mai are nevoie de tăietură, de încredere în pauză, de curajul de a nu spune totul în același poem. Unele secvențe par să se sufoce din exces de energie. Altele, dimpotrivă, luminează exact fiindcă nu explică. Acolo, în acele porțiuni mai aerisite, se vede un poet care poate face confuzia identitară să depășească simptomul și să devină o formă splendidă de explorare.
Cenaclul a funcționat iarăși ca un laborator. S-au formulat rezerve, unele ferme, dar nu demolatoare. S-a vorbit despre umor negru, realism magic, autenticitate, shock value, postironie, sacru, persona, exces și tăietură. Mai important, s-a vorbit despre texte ca despre organisme perfectibile. Or, aceasta este una dintre funcțiile majore ale cenaclului: să prindă literatura în momentul ei vulnerabil, cînd încă se mai poate răzgîndi.
A șasea ediție a Cenaclului Mariana Marin a avut, astfel, un dublu merit. Pe de o parte, a pus față în față două tipuri de imaginație: una narativă, a absurdului funerar și a miraculosului domesticit; alta poetică, a biografiei care își caută familia, vocea și zeul interior. Pe de altă parte, ședința ne-a reamintit că literatura tînără (dar și literatura în lucru) are nevoie de un soi de inteligență afectuoasă. Nu de indulgență, nu de severitate teatrală.
Observăm că prea multe texte sînt deseori împinse prea repede spre vizibilitate. Cenaclul Mariana Marin continuă să propună un gest aproape anacronic și cu atît mai necesar: zăbovirea pe text. Atunci cînd un cenaclu își ia în serios fragilitățile, poate deveni mai mult decît o întîlnire literară. Poate deveni o mică instituție a atenției; atenție pentru care, desigur, vă mulțumim.
📸 Ca de obicei, povestea în imagini a fost spusă de Andreea Retinschi. Mulțumiri!
