Acest articol este provocat de comunicatul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) prin care se solicită autorităților competente retragerea din spațiul public a monumentului dedicat lui Adrian Păunescu, amplasat în Parcul Grădina Icoanei din București. Nu fac acest comentariu în numele Uniunii Scriitorilor din România, căci e posibil ca opiniile scriitorilor să fie variate, ci în calitate de cetățean care a trăit multe decenii în această țară, jumătate de viață în comunism și jumătate după aceea, și care, îndrăznesc să sper, a înțeles câte ceva din ce a trăit.
Am învățat, pe parcursul existenței mele, că e hazardat să explici viața unui om printr-o singură însușire a sa. Ființa umană este rezultatul unui ansamblu de trăsături și acțiuni. A folosi un singur adjectiv pentru a o descrie, a-i pune o asemenea etichetă ne poate duce spre o imagine incompletă.
Adrian Păunescu a fost unul dintre apologeții regimului comunist. Asta nu se poate pune la îndoială. Din această perspectivă, posteritatea sa nu ar trebui omagiată. În același timp, însă, alte însușiri ale acestei personalități tumultuoase, cu accente histrionice, atârnă pe celălalt talger al balanței. Iată câteva dintre ele:
- În calitate de membru al Parlamentului, Adrian Păunescu a inițiat sau a susținut proiecte de legi importante pentru creatorii de artă. Printre ele, Legea nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizației de merit, dedicată personalităților de prestigiu din știință, cultură și sport.
- Componenta autentică a creației sale poetice aduce dovada unui scriitor de incontestabil talent. Puțini poeți au, ca el, meritul de a nu avea doar cititori, ci și audiență.
- O întreagă generație de cantautori valoroși își datorează notorietatea evenimentelor publice organizate de Adrian Păunescu.
- Spre deosebire de alți confrați, și ei aflați în grațiile dictaturii și, ulterior, pe băncile Parlamentului, Adrian Păunescu nu a avut poziții publice și nu a acționat împotriva colegilor de breaslă. E de menționat faptul că pe unii dintre ei, cum a fost cazul jurnalistului Leon Calustian, fost deținut politic, sau al lui Marin Sorescu, izolat după scandalul Meditației transcendentale, i-a sprijinit să publice în revista Flacăra.
- Caracterul său, bântuit de contrarii, avea un anumit spirit justițiar. Iată un exemplu. Colegul meu de școală primară, Mircea Bucur, a suferit, la o vârstă fragedă, o dezlipire de retină. Avea o șansă să nu-și piardă vederea dacă era operat de urgență într-o clinică din străinătate. Părinții lui, după refuzul autorităților, i-au scris lui Adrian Păunescu. Datorită intervenției lui, Mircea a primit viză, împreună cu mama lui, și finanțare pentru a se opera la Viena. Și-a păstrat vederea câteva decenii încă după aceea.
Ce concluzie putem trage din toate astea? Adrian Păunescu a avut o atitudine apologetică față de cuplul dictatorial și pentru asta ar trebui dat jos de pe statuie. În același timp, a făcut lucruri pentru care ar merita să i se ridice o statuie. În polemica asta fără sfârșit, cum cele două jumătăți ale vieții sale nu pot fi puse împreună, dacă cineva, undeva, i-a ridicat o statuie, eu zic că e mai bine s-o lăsăm acolo.
