Stimată doamnă Ioana Ciocan, Ministru al Culturii,
Trebuie să știți că, de la o vreme, Uniunea Scriitorilor din România, în relația cu Ministerul Culturii, se află într-o situație paradoxală. Potrivit legii, Ministerul Culturii are printre atribuții protejarea patrimoniului cultural material și imaterial, deci și a literaturii. În consecință, Ministerul Culturii ar trebui, prin inițiativele sale, să susțină și să apere Uniunea Scriitorilor, ca pe una dintre instituțiile emblematice ale acestei țări, cu contribuții indeniabile la edificarea culturii și identității naționale. De fapt, în ultima vreme, Uniunea Scriitorilor a fost cea care a trebuit să se apere, nu o dată, de Ministerul Culturii. Și nu mă hazardez spunând că celelalte uniuni de creatori se află în aceeași situație.
În ultima zi de mandat, ministrul demisionat și demisionar al culturii, domnul Demeter András, a mai făcut o nefăcută: a lansat în dezbatere publică Strategia Națională a Culturii 2027–2034. Scopul comentariului meu este acela de a-l convinge pe noul ministru al culturii, în persoana Dumneavoastră, să renunțe atât la susținerea acestei strategii, cât și la viziunea aculturală ce a stat la baza ei.
În România au fost adoptate, în ultimele decenii, numeroase strategii: pentru securitate națională, pentru transporturi, pentru agricultură, pentru energie, pentru mediu etc., etc. Deși tema suveranității și identității naționale, în care identitatea culturală joacă un rol de căpătâi, stă în prim-planul dezbaterilor publice, nu avem încă o Strategie națională sau măcar sectorială privind cultura. Într-o Românie paradoxală, ne aflăm în fața unui alt paradox: Ministerul Culturii, pe de o parte, nu are o Strategie națională în domeniu, așa cum au celelalte ministere, pe de alta, are cele mai multe proiecte de strategie. Numai în ultimii ani a elaborat trei asemenea proiecte care, firește, au rămas toate pe hârtie. Ca să fiu mai exact, pe multe hârtii, căci fiecare strategie are peste două sute de pagini, format de carte. În anul 2022 a fost elaborată Strategia în domeniul culturii pentru perioada 2023–2030. De ea s-a ales praful. După ce praful s-a risipit, în 2024 a fost elaborată o nouă Strategie în domeniul culturii, de data asta pentru perioada 2025–2031. Tot praful s-a ales și de ea. Era și firesc, de vreme ce era aproape identică cu Strategia anterioară. Iar cea despre care vorbim, cea de-a treia, se referă la perioada 2027–2034.
În comentariul pe care l-am făcut la proiectul celei de-a doua Strategii, cea pentru perioada 2025–2031 (dar valabil și pentru prima, de vreme ce sunt cvasiidentice și ce spui despre una e valabil și pentru cealaltă), în comentariul apărut în revista România literară nr. 13/2025, cu titlul „Strategia culturală e sublimă, dar…”, concluzionam: „…potrivit autorilor Strategiei, cultura reprezintă o uriașă corporație cu operatori, facilitatori și lucrători, preocupată exclusiv de eficiență, în primul rând termoenergetică, de schimbări climatice și soluții verzi, de transformări digitale și emergente, de mobilitate, incluziune socială și dezvoltare regională. În ceea ce privește patrimoniul cultural, el este îndreptat exclusiv către cel material, venind din trecut. Creația contemporană, cultura vie, creatorul de artă lipsesc, aș zice, cu desăvârșire. Noi, scriitorii români, nu ne simțim reprezentați de textul supus dezbaterii publice. Guvernul României nu trebuie să aprobe această Strategie sectorială în domeniul culturii. Ea trebuie refăcută, printr-o implicare directă cu partenerii de drept, Uniunile de Creatori.” Ceea ce ne îngrijorează pe noi, scriitorii, e faptul că nici cea de-a treia încercare nu pare mai reușită decât celelalte două.
Te întrebi cine sunt cei care elaborează acest potop de strategii sau dacă ei sunt mereu aceiași. Întrebare fără răspuns, căci, intrate deja într-un fel de folclor birocratic, strategiile sunt anonime. Tot ce am reușit să aflăm este că ele au la bază concepțiile unei instituții din subordinea Ministerului Culturii, cu titlu pompos de „Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală”, care se autointitulează „singurul institut național care are ca obiective studierea, cercetarea și furnizarea de date statistice pentru domeniul culturii, precum și formarea continuă a celor care aleg o carieră în sectorul ocupațional: «cultură» și care, prin toate activitățile desfășurate, susține și legitimează dezvoltarea domeniului cultural în România.” Ciudată arogarea acestui monopol care sugerează o anumită vanitate, vanitate care dăunează grav „sănătății” proiectului de Strategie. Nu știu dacă elaborarea acestei succesiuni de strategii care portretizează minuțios munca în zadar este retribuită, cert e că cei care o concep irosesc o bună parte din timpul lor pedalând cu osârdie la o bicicletă fără roți.
Prima obiecție majoră pe care o ridic după studierea actualului proiect de strategie este ignorarea totală a creației culturale și a trudnicilor săi creatori. Potrivit autorilor anonimi, valoarea nu constă în nivelul creației artistice, ci în faptul că e „un bun public, o resursă identitară, o sursă de valoare socială și economică”. Desigur, toate cele enumerate sunt importante, dar fără o creație artistică pe măsură, bunul public va avea aceeași semnificație ca șoselele, care și ele sunt bun public, resursa identitară va degenera în naționalism, iar valoarea socială și economică va deveni un tabel în Anuarul Statistic. Veți spune poate că sunt nedrept când asociez principiul valorii cu șoselele, dar asta n-o spun eu, ci chiar autorii, care scriu, negru pe alb, în primul paragraf din Introducere: „Strategia Națională a Culturii 2027–2034 propune o modificare de perspectivă: cultura nu este doar conținut. Este infrastructură pentru dezvoltare, pentru comunitate și pentru relația dintre oameni”. În clipa în care trimiți cultura în domeniul infrastructurii, indiferent care e aceea, schimbi, într-adevăr, perspectiva, te preocupi mai mult de pereții teatrelor decât de proiectele teatrale, mai mult de tipărirea cărților decât de ce scrie în ele, mai mult de geografie și industrie decât de artă. Ceea ce, de altfel, se întâmplă în textul cu pricina.
Laolaltă cu acest mod abrupt de înțelegere a valorii artistice, iată care sunt celelalte principii pe care se bazează strategia culturală: coerență, acces și echitate, diversitate și libertate, capacitate, inovare, sustenabilitate, deschidere, decizii bazate pe date și impact. Vă invit să facem o simulare. Să presupunem că n-ați ști că este vorba despre o Strategie culturală. V-aș enumera principiile de mai sus și v-aș spune că e vorba de o Strategie pentru Dezvoltarea Întreprinderilor Mici și Mijlocii sau o Strategie pentru Dezvoltare Regională. Ați avea toate argumentele legate de limbajul tehnic și termeni-cheie întrebuințați pentru a mă crede. Această depersonalizare a culturii, cultură care, în esența ei, este o îmbinare între unicitatea creației artistice și calitatea receptării, transformarea ei din creație unică în industrie de serie și impregnarea viziunii cu tot felul de concepte lemnoase la modă este una dintre cele mai grave carențe ale acestei strategii.
Profundul dispreț al autorilor (oare nu sunt și creatori printre ei?) față de creația artistică și față de creatori se observă prin crasa ignorare a oricărei terminologii evocatoare. În cele două sute de pagini nu veți găsi niciodată scrise cuvintele: „literatură”, „muzică”, „pictură”, „sculptură”, „teatru”. Nici numele creatorilor, devenite un fel de nomina odiosa: „scriitor”, „compozitor”, „pictor”, „sculptor”, „regizor”. Nici măcar o singură dată!!! Grupul „artă” apare, prin căutare, de mai multe ori, dar nu ca substantivul „artă”, ci în cuprinsul cuvântului „hartă”. Iar cuvântul actor apare o singură dată, dar nu cu înțelesul de artist care joacă, ci cu cel de actor cultural, adică participant la piața culturală. Să ne înțelegem, creatorul nu e un personaj fără chip, fără trăsături, fără personalitate, o entitate abstractă purtată de la o strategie la alta ca un obiect de decor. Creația contemporană e o realitate vie care merită respect mai ales din partea celor care sunt numiți și plătiți să ofere acest respect. O strategie trebuie să aibă în vedere, ca într-o simbioză, pe cititor și pe scriitor, pe privitor și pe pictor sau pe actor, pe ascultător și pe compozitor. Degeaba scriem în strategie că lărgim accesul la cultură pentru cei tineri, pentru zonele mărginașe ori defavorizate, dacă nu ne preocupăm să avem și ce lărgi.
Fiți însă liniștiți. Dacă strategia ignoră farmecul muzelor, ea se lasă totuși purtată de cântecul sirenelor la modă. Aflăm ce trebuie făcut cu eficiența energetică, cu deșeurile gestionate circular, cu finanțarea culturală mai verde (chiar așa scrie, „mai verde”, că verde nu era de ajuns, nu exagerez cu nimic), cu adaptarea la riscurile climatice, cu dezvoltarea infrastructurii regionale. Viziunea fauvistă a finanțării se exprimă prin enunțuri de-a dreptul ridicole: „Vom avea criterii verzi pentru schemele relevante”. Ce-ar însemna asta? Că vom avantaja piane și violoncele verzi, coperți de culoarea frunzei pentru cărți, picturi de felul Portretului doamnei Matisse cu linie verde? Mai rămâne să ni se propună și trecerea la dolari (adică la verzișori) și finanțarea mai verde a culturii ar fi desăvârșită. Strategia nu are doar asemenea exprimări caraghioase, dar e înțesată de tot felul de termeni de specialitate, formulări dificile, limbaj de lemn. Deși, la un moment dat, se vorbește despre pericolul alienării prin tehnologie, ai permanent senzația că textul nu provine din inteligența umană, ci e scris cu ajutorul algoritmilor.
De unde această senzație? Nu doar din felul în care e scrisă Strategia, ci pentru că ea evită cu cerbicie orice angajament concret. După ce ai terminat-o de citit (bănuiesc că suntem un grup foarte restrâns care ne putem lăuda cu asta, printre care probabil că nici unii dintre autori nu se numără), nu găsești răspuns la niciuna dintre întrebările pe care ți le puneai în debutul lecturii. Strategia e însoțită de o uriașă listă de direcții de acțiune care ne povestește ce ar trebui făcut (din perspectiva autorilor), dar nimic despre cum trebuie făcut. Strategia face exact ceea ce ar face un algoritm: rezumă în mod impersonal o stare de fapt, dar nu oferă nicio soluție concretă, niciun angajament politic. Vrem să schimbăm legea cutare, spune Strategia (de altfel, dorește să schimbe mai toate legile). Dar cum o schimbăm? Vrem să modificăm Legea timbrului. Dar cum o modificăm? Vrem să creăm un Cod al Creației Contemporane (waw!). Scrie în Strategie: armonizăm, delimităm, reglementăm. Și ce-i cu asta?
Ca să fiu sincer, ideea cu algoritmul inteligenței artificiale mi-a venit după ce am constatat că Strategia păcătuiește (sau, pentru autori, are virtutea) de a nu asuma nicio responsabilitate. Inteligența artificială face orice, mai puțin asumă decizii. Poate creatorii sunt totuși umani, nu vreau să fiu nedrept cu strădaniile lor incerte, în orice caz, dacă inteligența lor nu e artificială, cel puțin asumarea lor sigur este. În tot textul strategiei nu există nici măcar o singură cifră. Într-o țară în care finanțarea Ministerului Culturii a ajuns la 0,0007 părți (șapte zecimi de miimi, adică 0,07%) din PIB și a proiectelor Institutului Cultural la 0,000007 (șapte milionimi, adică 0,0007%), prima grijă a unei Strategii responsabile este să ne spună cum se poate ieși din această situație rușinoasă, singura ieșire fiind creșterea și eficientizarea cheltuielilor bugetare pentru cultură. Când colo, iată ce aflăm din proiectul de strategie: „Prin finanțarea culturală sustenabilă și predictibilă se urmăresc principii unitare pentru finanțarea din fonduri publice și nerambursabilă, un cadru normativ pentru mecanisme sustenabile, multianuale și predictibile, mecanisme de consultare și evaluare a finanțării culturale și mecanisme de comandă publică pentru achiziții de creații artistice contemporane”. Ce principii unitare, ce mecanisme sustenabile, de consultare și evaluare la un buget de șapte zecimi de miimi din PIB pentru minister și șapte milionimi din PIB pentru ICR?!? Încercăm să clădim piramide din mușuroaie de furnici?
Ne aflăm într-o situație nici măcar rușinoasă, ci scandaloasă. În anul 2026, an în care Ministerul Culturii a primit, în termeni reali, o sumă cu 16% mai mică decât în 2024, majoritatea uniunilor de creatori nu a primit niciun sprijin sau un sprijin de câteva mii de euro, și asta în urma unei birocrații costisitoare și umilitoare. Adăugăm, parcă nu era destul, și atitudinea incalificabilă a fostului ministru al culturii care a considerat, în ciuda tuturor evidențelor, inclusiv a celor izvorâte din documentele aflate la dispoziția Ministerului Culturii, că uniunile de creatori înființate acum mai bine de o sută de ani (Uniunea Scriitorilor, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor și Uniunea Artiștilor Plastici) beneficiază ilegal de statutul de utilitate publică. În ce privește Uniunea Scriitorilor, statutul de utilitate publică a fost conferit prin lege votată de Adunarea Deputaților și Senat, pe vremea când se numea Societatea Scriitorilor, de guvernele conduse de nimeni alții decât Petre P. Carp și Titu Maiorescu.
Creația artistică românească are numeroase probleme: lipsa acută de finanțare de la bugetul de stat, legislația impredictibilă care, adesea, împiedică administrațiile locale să susțină cultura și nestimulativă în privința sponsorizării culturii, lipsa oricărui sprijin din partea administrației fiscale în colectarea timbrului cultural (Uniunea Scriitorilor colectează cam 3% din suma ce i s-ar cuveni), o fiscalitate crescută pe producția de carte, fără nicio relevanță în veniturile bugetare, o viziune haotică privind achiziția de bunuri culturale, lipsa de spații-atelier pentru artiștii plastici, lipsa unui spațiu de proiecție adecvat pentru cinematograful de artă, lipsa înregistrărilor speciale pentru muzica cultă contemporană, lipsa unei minime susțineri pentru lecturile publice, ignorarea totală a gravului deficit cultural în care, pe piața autohtonă, creațiile străine se bucură de un procent strivitor, iar exportul de cultură e marginal. Etc. etc. Căutați, prin hățișul de fraze lemnoase, rigide, de un limbaj scolastic, menit să ascundă sărăcia de idei și fuga de responsabilitate, un răspuns, măcar fugar, schițat, și nu veți găsi. Veți da însă peste o viziune aculturală, consumeristă, uniformizatoare și convențională, digitalizată și aglutinantă prin termenii folosiți.
În consecință, doamnă Ministru al Culturii Ioana Ciocan, vă solicităm să retrageți din dezbaterea publică acest proiect de Strategie care, în opinia noastră, a Uniunii Scriitorilor, suferă de o maladie nevindecabilă, de anulare a culturii autentice, și să purcedeți, de data asta, cu un colectiv competent, responsabil, ancorat în realitate și dispus la consultare prealabilă și nu doar prin intermediul cyberspațiului, la elaborarea unei Strategii naționale cu obiective concrete, asumate politic, de care cultura română și, prin ea, societatea românească au atâta nevoie.
