S-a stins din viață Ștefan Cazimir, reputat istoric literar și eseist. Născut pe 10 noiembrie 1932, la Iași, a făcut liceul la Piatra Neamț și apoi a urmat Facultatea de Filologie a Universității București, absolvită în 1955. Va deveni în 1955 cadru didactic la aceeași facultate și, din 1967, doctor în Filologie cu o teză despre „Aspecte ale comicului la Caragiale”. Debutul editorial avusese loc cu cinci ani în urmă, cu antologia comentată „Pionierii romanului românesc”. A realizat și alte antologii, una de amintiri despre Caragiale, alta a umorului liric; și a îngrijit ediții din același Caragiale, precum și din N. Gane, Delavrancea, Aricescu, Bujoreanu, Filimon. A colaborat la „România literară”, „Viața Românească”, „Steaua”, „Luceafărul”, „Revista de istorie și teorie literară”. Opera lui este a unuia dintre cei mai importanți istorici literari postbelici, însumând volume ca „Tensiunea lirică” (1971), „Stelele cardinale. Eseu despre Eminescu” (1975), „Pygmanolion. Eseu de mitologie comparată” (1982), „Nu numai Caragiale” (1984), „Alfabetul de tranziție” (1986), „I.L. Caragiale față cu kitschul” (1988), „Honeste scribere” (2000), „Sabia și Imperiul” (2017).
A fot deputat în Parlamentul României și fondator al Partidului Liber-Schimbist. A fost distins în 1984 cu Premiul de critică, eseu, istorie literară al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti și în 2018 cu Premiul Opera Omnia al Filialei de Critică, Istorie literară și Eseistică a Uniunii Scriitorilor din România.
Prin dispariția lui Ștefan Cazimir, Uniunea Scriitorilor din România și întreaga noastră lume literară suferă o grea pierdere.
