Stimate Domnule Nicolae Manolescu,
Președintele Uniunii Scriitorilor din România
Vă rog respectuos să-mi permiteți să spun că, în devenirea destinului meu poetic, anul 1983 a fost, cred, cel mai important. În acest an am fost primit, prin Asociația (așa se numea atunci) Timișoara a Uniunii Scriitorilor, membru stagiar al acesteia. M-am bucurat atunci, mă bucur și astăzi, că din Comisia de primire (alcătuită din 15 personalități ale literaturii române contemporane) ați făcut parte și Domnia voastră. Păstrez în arhiva mea sentimentală primul carnet de membru al U.S.R., semnat de domnul Dumitru Radu Popescu, președintele de atunci al breslei, cum le păstrez, bineînțeles, și pe ultimele două, cu semnătura Domniei voastre.
Au trecut, iată, 36 de ani (O, tempora!), timp în care s-au succedat la conducerea U.S.R., după cum se știe, mai multe echipe. Sigur, au fost și critici și reproșuri la adresa activității acestora, dar nu-mi amintesc – știu bine ce spun – ca ele să fi depășit cadrul unor adevăruri și al bunului-simț. Iată, însă, că, în ultimii ani, un număr restrâns de nemembri ai U.S.R., frustrați și fără operă literară, dar, din păcate, și câțiva membri ai acesteia, calomniază fără rușine și fără temei, aruncând minciuni și jigniri în stânga și-n dreapta, adevărate lături (iertați cuvântul, îl zice omul onest, din popor), împroșcând, cred ei, prestigiul actualei conduceri. Aceștia, de fapt, în inconștiența lor (oare?) îi jignesc indirect pe toți membrii U.S.R., care au votat sau nu actuala conducere. Dar și mai stupefiant: implicit pe ei! Personal, refuz să mai fiu „coleg” cu asemenea detractori (nu pot să scriu „scriitori”, deși, în cazul lor ... rimează!). Dacă sunt atât de nemulțumiți și totul „le pute” (nu și, desigur, drepturile de care beneficiază!), de ce nu își dau demisia, cum ar fi normal? Așa cum ar fi fost normal ca acest Dan Lungu – care a obținut, se știe, un răsunător insucces, candidând la președinția U.S.R. – să și-o dea!
Văzând că uitarea s-a așternut atât de repede peste opintelile și calomniile lui de neiertat, proferate în perioada „candidaturii”, iese încă o dată în față (crede el), continuând să le sporească numărul, fără rușine, dar, mai ales, fără dovezi. Crezând că „rupe gura târgului”, cum se spune, publică răspunsul Curții de Conturi, din care nu reies, în urma controalelor efectuate de aceasta, „neregulile grave” pe care le inventează acest D. L. Uluitor, nu? Această nouă încercare, de genul „calomniază, calomniază...” din gândirea lui Bacon și celebra „arie a lui Don Basilio”, m-a întristat mai mult decât m-a bucurat deconspirarea minciunilor danlungiste, gîndindu-mă la ce anume ar putea „rămâne” din vorbele celui care crede că el calomniază, dar, în realitate, se auto-calomniază... Concluzia firească: rămâne ceea ce ai fost, ceea ce ești, de fapt. Adică, nimicul și nimic!
Octavian Doclin
Membru al U.S.R.
Reșița, 8 decembrie 2019