S-a stins din viaţă Augustin Buzura, unul dintre cei mai importanți prozatori români postbelici.
Născut pe 22 septembrie 1938 la Berința, în județul Maramureș, a urmat Liceul „Gheorghe Șincai” din Baia Mare și apoi Facultatea de Medicină Generală din Cluj, pe care a absolvit-o în 1964, cu specializarea în psihiatrie.
A fost funcționar la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, redactor, șef de secție și secretar de redacție la „Tribuna”, iar după Revoluție, redactor-șef la revista în paginile căreia a și debutat, Președinte al Fundației Culturale Române și director al revistei „Cultura”.
A fost membru al Academiei Române.
A primit în mai multe rânduri Premiul Uniunii Scriitorilor din România, iar în 1977, Premiul Academiei Române.
După două volume de nuvele, Capul Bunei Speranțe (1963) și De ce zboară vulturul? (1966), Augustin Buzura va scrie romanele dense, profunde și curajoase care îl vor impune în linia celor mai solizi romancieri ai noștri: Absenții (1970), Fețele tăcerii (1974), Orgolii (1977), Vocile nopții (1980), Refugii (Zidul morții, I, 1984), Drumul cenușii (Zidul morții, II, 1988), Recviem pentru nebuni și bestii (1999), Raport asupra singurătății (2009).
A făcut și publicistică, strânsă în volumele Bloc-notes (1981) și Nici vii, nici morți (2012).
„În termeni colocviali, argotici sau în limbajul lucid al autoanalizei, personajul lui Buzura rămâne obsedat de adevăr și dreptate”, observa Marian Papahagi.
Prin dispariţia lui Augustin Buzura, Uniunea Scriitorilor din România şi întreaga noastră lume literară suferă o grea pierdere.