Andrei Brezianu nu mai este printre noi.
A plecat din această lume la 81 de ani, neputând să atingă longevitatea incredibilă a tatălui său, criticul de artă Barbu Brezianu. Destinul său este acela al unui om de cea mai pură fibră culturală, care a avut de suferit în regimul totalitar până când a găsit drumul spre libertate. Abia după 1965 a putut să-şi facă studiile de anglistică, graţie cărora şi-a făurit un statut de invidiat. Îmi amintesc că l-am avut profesor la un seminar de literatura engleză prin 1975 sau 1976. Vorbea despre mit şi spunea că mitul este de fapt story. Nu bănuiam că peste un an va părăsi ţara şi va face carieră pe alte meridiane. Urma exemplul lui Virgil Nemoianu sau al lui Matei Călinescu. Intelectuali pur sânge, nu se puteau împăca cu pretinsa ordine din România lui Ceauşescu. Nu voiau neapărat să devină anticomunişti într-un mod explicit, dar voiau să respire aerul liber al ideilor şi să nu se sufoce în atmosfera stătută a unei singure ideologii. În 1981, la Editura „Cartea Românească”, i-a apărut volumul Castelul romanului, o demonstraţie excelentă de tehnică şi savoare literară. Debutanţii de atunci ai generaţiei ’80 aveau ce învăţa din lectura acelei cărţi.
Ajuns în Statele Unite ale Americii, Andrei Brezianu a împletit activitatea academică cu cea de competent jurnalist. A lucrat la „Vocea Americii” unde şi-a adus contribuţia prin comentarii docte la înlăturarea confuziilor culturale din ţară. Nu a avut acuitatea de analist a Monicăi Lovinescu sau a lui Virgil Ierunca, dar cuvântul său era ferm şi nu putea fi destituit.
A mai publicat Itinerarii euro-americane şi între Washington şi Bucureşti, volum lansat în 2006 în aula Muzeului Literaturii Române. Atunci l-am reîntâlnit, i-am strâns mâna şi i-am spus că, cu decenii în urmă, i-am fost student. Nu mă ţinea minte, dar a fost înduioşat de sensibilitatea memoriei mele. Am văzut în Andrei Brezianu, ca şi alţii, un cărturar de cea mai înaltă speţă, un om care nu punea accent pe productivitatea cu orice preţ, ci pe profunzimea unor lecturi. Poate pentru el traducerea însemna mai mult decât creaţia propriu-zisă. Să fii un bun traducător e aproape echivalentul unui scriitor foarte bun, spunea el. Ştia că lumea nu mai e ce a fost şi, ca mulţi dintre noi, trăia multiplele deziluzii ale epocii actuale. Şi-a iubit ţara fiindcă a înţeles că în Occident totul e bine, dar numai până la un punct. Dincolo de punct este… România.