Pe Cristian Teodorescu îl cunosc de pe vremea când eram foarte tineri. Zilele trecute ne-am reîntâlnit la Wroclaw, ca finaliști ai premiului Angelus, și, la plecare, ne-am despărțit în termeni, ca să zic așa, normali. Acum citesc un text pe care Cristian Teodorescu mi-l adresează și care, din aceeași perspectivă a normalității, este inacceptabil.
Trec peste neadevărurile și exagerările textului. Într-o emisiune televizată, rugat de moderator să comentez o declarație a președintelui care invoca statutul său de etnic minoritar și etnic religios pentru a face apel la toleranță față de toate felurile de minorități, am confirmat acest lucru, adăugând, totuși, faptul că, după opinia mea, într-o familie trebuie să existe un părinte căruia copilul să-i spună „mamă” și un altul căruia să-i spună „tată”. Nu m-am „zbârlit, mai ceva ca popii cei mai habotnici”. Nutresc și acum convingerea că a invoca, în sălașul familiei, spiritul maternității și al paternității este un elogiu adus condiției umane și nicidecum un gest de intoleranță față de cineva.
Nu am folosit niciodată spațiul public pentru a polemiza cu vreun scriitor. Cu atât mai puțin am insultat vreodată, în public sau privat, pe colegii mei de breaslă. Cristian Teodorescu a făcut asta, în ce mă privește, de mai multe ori, adesea cu un limbaj lipsit de orice pudoare, dovadă și link-ul de mai jos. Eu am dialogat cu el de câte ori am avut prilejul, în cadru privat, folosind o adresare civilizată, dar nu am răspuns niciodată în spațiul public invectivelor sale la adresa mea. Și atunci, vorbind despre intoleranță, vorba lui Arghezi din poezia cu bucata cea de pâine, care dintre noi doi e tolerant și care nu?