Plagiatul – o îndeletnicire de ieri, de azi, dintotdeauna…

Noutati   05 Sep 2016

08_leaganul_semintei_I_stejar_detaliu_gheorghe_iliescu_calinesti_header.jpg


George Volceanov|august 31, 2016|

Editorial, Nr. 10, Plagiat, Revista de Traduceri Literare

A devenit deja o tradiţie ideea de număr tematic, susţinută în sumarul Revistei de traduceri literare prin grupajele de texte dedicate unor aspecte ce preocupă (sau ar trebui să preocupe) întreaga breaslă a traducătorilor literari.

S-a scris despre statutul socio-profesional al traducătorului literar şi legislaţia europeană a drepturilor de autor, menită să-i apere demnitatea în primul rând prin recompensarea activităţii pe care o depune, despre necesitatea sau inutilitatea retraducerilor, despre importanţa acordată traducerii literare în cadrul unor manifestări ştiinţifice de mare anvergură, precum recentele conferinţe internaţionale de la Lisabona şi Köln, au fost dedicate grupaje omagial-comemorative Antoanetei Ralian şi celor doi titani ai culturii occidentale, Cervantes şi Shakespeare.

george_volceanov.jpg
George Volceanov


Pornind de la ediţia estivală a Colocviilor de traduceri literare de la Biblioteca Metropolitană, care i-a avut ca invitaţi pe doi reputaţi unversitari bucureşteni, profesorii Vasile Morar şi Radu Toma, cu Peter Sragher în postura de amfitrion şi moderator al evenimentului – vezi – vezi video la: http://www.filialatradlit-buc-usr.ro/27-06-2016-video-colocviile-cu-dezbateri-culturale-01-plagiatul-o-lectie-de-etica-uitata/ -, acest număr îşi propune spre dezbatere tema plagiatului.

În vremuri de demult, ceea ce numim astăzi plagiat ţinea de normalitatea creaţiilor literare orale, după cum aflăm din excelentul articol semnat de Mariana Băluţă-Skultety. Legislaţia, actele normative care definesc delictul ca pe o faptă penală, apar(e) în epoca modernă, marcată de raţionalismul cartezian. Recomand călduros articolele scrise de Radu Toma şi Vasile Morar, care pun sub lupă acest „fenomen” din perspective diferite, cea juridică şi cea etică, aceasta din urmă decurgând din Decalog, din morala iudeo-creştină, dar şi din perspectivă filosofică.

Ceea ce se întâmpla în antichitatea elină, când hălci întregi de text migrau dintr-un poem epic în altul, în funcţie de dispoziţia (şi memoria) de moment a aezilor sau în funcţie de cererea publicului, s-a perpetuat şi în epoca elisabetană, când contemporanii lui Shakespeare (în frunte cu însuşi Bardul) „împrumutau” vârtos unul de altul imaginile meşteşugite, frazele memorabile, replicile îndrăgite de către publicul plătitor. În piesele majorităţii dramaturgilor din epocă abundă pasajele preluate din Marlowe, modelul urmat de toată suflarea acelor vremuri. Shakespeare are lungi pasaje în care nu face decât să versifice, cuvânt cu cuvânt, paragrafe întregi din cronicile lui Hall şi Holinshed sau din traducerea englezească a Vieţilor paralele (de Plutarh în versiunea lui Thomas North, aşadar). Spre deosebire de Marele Will, care „împrumuta” fără scrupule, rivalul său contemporan, Ben Jonson, vrând să-i dea o lecţie despre cum scrie „de-adevăratelea” o piesă cu subiect roman, a pus cap la cap sute de pasaje din Tacit, Suetoniu şi Titus Liviu, atunci când a compus tragedia Căderea lui Seianus, însoţite de note de subsol ce trimiteau foarte exact la sursa citată.

Ben Jonson l-a precedat, aşadar, cu secole, pe T. S. Eliot, care şi-a conceput celebrul poem The Waste Land (Ţara pustie) ca pe un colaj de aluzii la şi citate din diverse texte aparţinând unor autori din perioade diferite. De la John Barth şi „literatura epuizării” încoace, post-moderniştii şi-au asumat adevărul dictonului „nimic nu-i nou sub soare”. De la colaj, pastişă, aluzie, citat la plagiat distanţa s-a dovedit adesea extrem de mică. Aşa a păţit Eugen Barbu, care merita o soartă mai bună, fiindcă oricum va rămâne în istoria literaturii române, cu Groapa şi Principele.

Plagiatul, în cazul traducerii literare, presupune din capul locului o re-traducere, revizitarea unui text deja tradus. Anterioara noastră dezbatere despre retraduceri, găzduită tot de Biblioteca Metropolitană, în organizarea lui Peter Sragher – vezi video la: http://www.filialatradlit-buc-usr.ro/28-05-2016-video-colocviile-de-traduceri-literare-20-retraducerea/ – a relevat faptul că, atunci când primesc o comandă editorială de retraducere sau îşi asumă din proprie iniţiativă re-traducerea unui text clasicizat, unii confraţi lucrează cu mai vechile versiuni pe masa de lucru, în timp ce alţii preferă să lucreze eliberaţi de povara permanentei confruntări cu înaintaşii. Până aici, toate bune şi frumoase. N-am auzit până acum de vreun traducător literar, mai ales de unul care îşi respectă statutul de profesionist al scrisului, care să fi „dat cu cioarda” de prin scrierile vreunui precursor.

Ceea ce i se întâmplă de câteva luni de zile încoace distinsei clasiciste Ioana Costa, târâtă prin tribunale într-o grotescă farsă kafkiană cu iz de calomnie, exact cu acuzaţia de plagiat, nu demonstrează decât faptul că în societatea noastră, de ieri, de azi, nu ştiu de când, poate dintotdeauna, anormalitatea s-a aflat la putere. Este continuarea unui alt episod tragic, în care Doina Cerăceanu s-a văzut deposedată de drepturile de traducătoare la romanul Shogun al lui James Clavell, cu a cărui reeditare s-au îmbogăţit nişte rechini editoriali care au mai şi târât-o pe colega noastră în instanţă, zeci de ani, în ipostaza de pârâtă, trimiţându-i şi procuratura la uşă.

În cazurile de plagiat ale unor traduceri, machiavelii trebuie căutaţi nu printre traducători, ci printre editori. Aflu cu uimire, dintr-o teză de doctorat în curs de pregătire la Universitatea Dunărea de Jos din Galaţi (sub protecţia anonimatului doctorandului şi îndrumătorului de teză) că traducerea romanului Trei într-o barcă de Jerome K. Jerome, apărută la Editura Univers în 2009, reprezintă în proporţie de 80% clasica traducere semnată de către Leon Leviţchi la sfârşitul anilor 1950. Spun 80%, pentru că inventivul pseudotraducător aflat în spatele acestei „inginerii” literare a alternat pasajele copiate cuvânt cu cuvânt din Leviţchi cu pasaje întregi (copiate tot cuvânt cu cuvânt) dintr-o altă traducere anterioară, apărută ceva mai recent. Nu mă miră că asemenea furturi de proprietate intelectuală se întâmplă tocmai în ograda unei edituri dubioase, cu conturi off-shore (după cum reiese din contractele de traducere propuse unor membri U.S.R. pentru editarea unor e-books), o editură care a fugit acum 15-16 ani cu banii neplătiţi până azi unui uriaş număr de traducători şi redactori (sunt şi eu pe lista acelor creditori, cu redactarea unor „cărămizi” precum V. al lui Thomas Pynchon, în traducerea lui Horia Florian Popescu, şi Operaţiunea Shylock de Philip Roth, traducere de Anca Dan), o editură care a renăscut, aşadar, nu din propria-i cenuşă, ci din propriile-i găinării. Iar duzinele de cărţi publicate în 2000-2001 fără plata muncii celor care le-au realizat se circumscriu temei de faţă.

baba_dochia_herastrau_foto_peter_sragher_gheorghe_iliescu_calinest.jpg
Baba Dochia – Gheorghe-Iliescu Călinești, Herăstrău © foto Peter Sragher

N-aş vrea să readuc în discuţie trista experienţă a lui George Stanca, odinioară un mare animator al culturii pop, devenit ulterior un respectabil jurnalist, care n-ar fi trebuit să accepte manipularea la care l-a supus o editură pusă pe spolierea erudiţiei şi competenţelor (cum ar spune Radu Toma) doamnei Janina Ianoşi, distinsă traducătoare a operei tolstoiene în limba română.

Întrebarea pe care mi-o pun este: prevede codul penal sancţiuni împotriva furtului de proprietate intelectuală? Odată sesizat un caz de plagiat, ar trebui să se autosesizeze nişte organe de control (control al normalităţii într-o societate normală), fie procuratura, fie ORDA, fie organele de gestiune colectivă, care par mai preocupate de umplerea propriilor buzunare decât de protejarea celor care le oferă însăşi raţiunea de-a exista? Altminteri, va curge cerneala râuri-râuri, dar cei puşi pe căpătuială prin mijloace necinstite vor continua să-şi facă meandrele după bunul lor plac.

La începutul anilor 1990, când lumea încă era avidă de lectură, cărţile cotropeau tarabele stradale şi cele improvizate la gurile de metrou bucureştene. S-a dezvoltat atunci o întreagă industrie gri de editare şi difuzare a cărţii „piratate”, cu îmbogăţiţi peste noapte, care au reeditat masiv traduceri din perioada interbelică, dar şi unele mai recente, fără a trece numele traducătorilor pe pagina de gardă, privându-i, aşadar, pe aceştia şi pe urmaşii lor de drepturile de proprietate intelectuală cuvenite (Teodora Popa-Mazilu a acţionat la vremea aceea în instanţă mai multe edituri!). Din păcate, practica aceasta continuă şi astăzi. Gem rafturile librăriilor bucureştene de cărţi de traduceri semnate de traducători care nici nu există în realitate. Pe primul loc se situează, probabil, colecţia de carte străină a Editurii Mondoro (Grupul Editorial Gramar), care în seria „Teatru” publică un volum cu tragediile shakespeariene Regele Lear şi Othello în traducerea, chipurile, Alinei Loredana Brebeanu (o traducătoare despre care n-ai mai auzit şi nici n-ai să mai auzi vreodată, dragă cititorule). De fapt, Mondoro publică sub acest nume mai mult ca sigur inventat traducerea marelui nostru anglist Dragoş Protopopescu, datată aprox. 1940; traducerea la Othello este una şi mai veche, în proză. Versiunea Lear publicată la Mondoro a trecut printr-o minimală redactare, pentru modernizarea ortografiei; spre nedumerirea redactorului de carte, care a avut şi un exemplar de control în limba engleză, unele replici din final sunt rostite de către alte personaje din traducerea lui Protopoescu şi acolo, într-adevăr, s-a colaţionat după textul englez. Specialiştii ştiu, însă, că în canonul shakespearian există două versiuni distincte ale Regelui Lear (ediţia in-cuarto şi cea in-folio), cu diferenţe textuale notabile, dar, în fine… Şi cei de la Mondoro sunt chiar atât de proşti încât să nu-şi dea seama că e cusută cu aţă albă alăturarea unei traduceri în pentametru iambic cu una în proză (care, logic, ar fi trebuit să fie tot în pentametru iambic)? Adică fantomatica „Loredana Alina Brebeanu”, dacă tot a tradus o tragedie în versuri, nu putea să facă acelaşi lucru şi cu celălalt titlu? Nu ştiu dacă acel Othello piratat e traducerea lui Adolph Stern sau a altui traducător de început de secol 20 – ne-ar putea elucida misterul tinerii cercetători români care, sub îndrumarea Lidiei Vianu, au finalizat proiectul de cercetare intitulat Recuperarea anglisticii româneşti. O luare de poziţie (şi) din partea lor ar fi binevenită.

Pe lângă organele menţionate anterior, există în peisajul nostru cultural şi vreo două-trei asociaţii ale editorilor – acestea n-au un cod de conduită şi chiar nu se preocupă deloc de cultivarea bunelor practici editoriale şi instaurarea unui climat normal? Sau şmechereala balcanică va trebui perpetuată la nesfârşit?

Închei cu câteva reflecţii de natură morală. Ca traducător de cursă lungă, m-am aflat de multe ori în situaţia de a re-traduce, de a îmi compara rezultatele muncii cu cele ale înaintaşilor. Într-un articol de conferinţă de acum şapte-opt ani am subliniat că traducerea mea la Furtuna de Shakespeare a conservat, la 2200 de versuri, circa 50-60 de versuri sau jumătăţi de versuri din traducerea anterioară a lui Leon Leviţchi. Le-a conservat pentru că aşa aş fi zis şi eu. Cred, aşadar, în coincidenţele interpretative. În 2007 am început traducerea Regelui Lear, proiect abandonat, din lipsă de timp, după primele 160 de versuri. Am constatat cu îngrijorare că în două locuri (două versuri) nu puteam da o soluţie mai bună decât Dragoş Protopopescu. Aveam de ales între a coborî ştacheta traducerii mele sau de a insera cele două versuri ale precursorului meu. Am răsuflat uşurat când am observat că Mihnea Gheorghiu (în chip inevitabil şi, pentru mine, salvator!) preluase şi el exact acele două versuri. În prezent traduc Richard al II-lea. M-am apropiat de sfârşitul Actului III şi constat, cu îngrijorare, că m-am îndatorat la Mihnea Gheorghiu cu circa 12-15 versuri. Sper ca publicul larg şi specialiştii să nu mă acuze de plagiat, ci să pună în prim-plan diferenţele uriaşe dintre cele două traduceri, limba modernă versus cea teribil de arhaizantă şi, mai ales, respectarea de către mine a tiparului prozodic al originalului, căci Gheorghiu a lăsat în vers alb sute de distihuri ce trebuiau rimate şi în versiunea românească. Nu întâmplător este considerată Richard al II-lea cea mai poetică piesă shakespeariană, o piesă-poem.

Editorialul meu ridică o serie de întrebări la care s-ar cuveni să răspundă mai mulţi factori – oamenii legii, organele de gestiune colectivă, asociaţiile de editori. Ar fi bine dacă ar reuşi să mai zgâlţie un pic şi conştiinţa colectivă uneori cam inertă, adormită, a noastră înşine, a traducătorilor literari. Ar fi bine să strângem rândurile şi să fim mai vigilenţi, să primim sesizări şi să inaugurăm o rubrică permanentă, deschisă tuturor, un fel de poliţie a pirateriei şi plagiatului.

P.S. Merită abordată într-un alt număr o altă practică „a la Românica, bre”, zecile de spectacole de teatru care nu menţionează traducătorii pe afiş, în caietul-program sau pe pagina de net ale respectivelor instituţii, acele spectacole în care textul s-a tradus singur sau, culmea ticăloşiei, e „versiunea scenică” a unei minţi luminate, care, nu-i aşa, a născut-o din neant…

În acest număr avem bucuria să o redescoperim pe autoarea canadiană Sara Gruen; Irina Bojin ne oferă câteva pagini în premieră a cărţii care o să apară în curând la editura Humanitas; de asemenea, Leo Butnaru glosează cu inspiraţie pe tema traducerii din rusă de la începuturile carierei sale; un premiu de prestigiu a primit în China confratele nostru, Constantin Lupeanu, director al Institutului Cultural Român din Beijing, care ne-a acordat şi un amplu interviu; numărul este ilustrat de excelentul sculptor român Gheorghe Iliescu-Călineşti, iar Constantin Lupu, la rubrica Opinii îşi aruncă privirea asupra Transnistriei. Şi, să nu uităm, poezia „Retroversiune” de Marin Sorescu, transcrisă cu migală şi dragoste de Elena Dan. (P.Sragher)

Arhiva